Dragă Maică,

Până acum m-am mulţumit doar să citesc întrebările celorlalţi în care m-am regăsit uneori uimitor, de parcă eu însămi vi le-aş fi adresat, apoi am citit şi am recitit răspunsurile dumneavoastră, încercând să le înţeleg şi să le aplic şi în viaţa mea. Dar e atât de greu... Să renunţ la dorinţele şi aşteptările mele (eu, care la orice eşec mă deprim cumplit), să mă predau cu totul voii lui Dumnezeu, eu, care fac numai ce îmi place mie, să-i vad pe toţi mai buni decât mine şi să nu-i judec pe cei care păcătuiesc ştiind că Dumnezeu "ascunde" în fiecare om un posibil viitor sfânt, eu, care mă revolt în mine însămi când îi văd păcătuind, să mă bucur în necazuri, când eu deznădăjduiesc şi, ce mi se pare cel mai greu - să-i iubesc şi pe vrăjmaşi. Ştiu, sunt o laşă şi mă vait la tot pasul, dar toate acestea sunt departe de inima mea împietrită. Încerc să împlinesc poruncile, am renunţat la păcatele de moarte în care eram afundată, Domnul m-a scăpat din iadul în care mă aflam, mi-a dăruit multe bucurii sufleteşti. Vreau să vă spun că după ce mă spovedesc şi apoi mă împărtăşesc cu Domnul, inima mea rămâne încremenită într-o iubire şi o bucurie fără margini. Atunci simt că mă iubeşte dar, vai! În câteva zile toată bucuria dispare şi eu Îl trădez, încep să-mi plâng de milă pentru că nu sunt aşa cum mi-aş dori. Asta e durerea mea: sunt o laşă, maică, o laşă în tot ce fac, îi smintesc pe oameni cu felul meu de a fi... aşa că i-am părăsit, m-am însingurat, m-am izolat cumplit de ceilalţi. Acum mi-e frică să-mi mai fac prieteni, de fapt nu pot să-mi mai fac prieteni, între mine şi oameni e o barieră pe care ştiu că eu singură am clădit-o, e bariera mândriei mele şi n-o mai pot dărâma. Maică, simt că nu mă pot apropia de oameni, în prezenţa lor mă simt proastă, ciudată, mintea mea nu mai vrea să raţioneze, se blochează pur şi simplu, iar în sinea mea mă tem să nu-i jignesc sau dezamăgesc. Sunt atât de mândră şi nu prea pot să mă smeresc, ştiu că smerenia e soluţia, dacă aş avea smerenie nu mi-ar mai păsa de ce cred ceilalţi despre mine. Cum să fac să o dobândesc? Am citit azi în "Şcoala rugăciunii" a părintelui Antonie de Suroj că trebuie să-I spun Domnului ce mă frământă, să-I cer puterea harului Său în ajutor, dar să nu aştept cu mâinile în sân ca El să facă totul, ci după ce I-am spus durerea şi I-am cerut ajutorul, să-mi pun la bătaie toate forţele de care dispun şi împreună vom birui. I-am spus, I-am cerut ajutorul, acum trebuie să lupt, dar nu prea ştiu de unde să încep. Împotriva a ce să lupt? În mintea mea e haos, viaţa mea e un haos.

Maică dragă, iertaţi-mi lungimea mesajului, poate problema mea e o prostie, o toană de adolescentă, dar vă rog, dacă aveţi vreun răspuns, împărtăşiţi-mi-l. Şi rugaţi-vă şi pentru mine!

Daniela