Îndrumări duhovniceşti

Printer-friendly versionSend by email

JOHN CHRYSSAVGIS

Reîntregirea sufletului

Arta îndrumării duhovnicești

Editura Cartea Ortodoxa, București 2006, p. 233

Surse ale unei probleme dificile: abuzurile asupra copiilor

”Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să

i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 6).

(i) Introducere

Deși ar trebui să abordez acest subiect în calitate de teolog, am ales să scriu din punctul de vedere al unui părinte. Am doi fii, Alexandru și Iulian, și aș dori să aduc în discuție suprema noastră responsabilitate față de copiii noștri și ai tuturor celorlalte familii din toate parohiile țării, privind lucrurile din perspectiva copiilor. Calitatea mea de cleric mă determină să privesc lumea în mod diferit, adăugându-i a treia dimensiune, dimensiunea cerească. În Biserică, termenul „copil” nu se limitează la vârsta biologică – ci are în vedere vulnerabilitatea unei persoane; privind sfera semantică a termenului din acest unghi, toți suntem copii, pentru că toți suntem vulnerabili. Copiii noștri ne aduc aproape un mare adevăr: toți suntem copiii lui Dumnezeu.

Prin urmare, ori de câte ori vine un credincios la mine, mă voi gândi că este un copil neputincios și vulnerabil, de care mi se cere să am grijă. Și dumneavoastră să faceți la fel, chiar dacă, de obicei, vă înduioșează doar copiii mici. Nu-i respingeți pe cei ce au comis un abuz oarecare, pentru că și ei sunt tot copiii lui Dumnezeu.

Deseori, oamenii se întreabă: Cum ne poate ajuta Biserica? Care sunt responsabilitățile ei în această privință? Care este atitudinea Bisericii față de copii? Dar față de părinți? Dar față de cei care comit abuzuri asupra copiilor? Care este rolul Bisericii în sistemul de întrajutorare a părților implicate în acest proces atât de dificil? Având în vedere faptul că, deși ne ocupăm îndeaproape de multiplele consecințe ale abuzurilor asupra copiilor, nu avem puterea de a le pune capăt – ce anume nu merge cum trebuie în modul nostru de viață? Care este ”teologia” abuzului asupra copiilor – sau lipsește cu desăvârșire o asemenea teologie? Ce implică ea despre felul în care înțelegem ascultarea? Nu cumva le percepem într-un mod cu totul eronat?

În ultimul timp, aspectele sociale ale problematicii abuzului asupra copiilor au fost analizate aproape exhaustiv. În societatea occidentală contemporană, unul din trei copii care victimă abuzurilor fizice; 99% dintre criminali sunt de gen masculin și 70% dintre victime sunt de gen feminin. Fete și băieți de toate vârstele suferă din cauza abuzurilor sexuale, iar în 75% dintre cazuri cel ce le comite este o persoană în care copiii au încredere (tatăl copilului, o rudă sau un prieten de familie) sau pe care o cunosc. În 90% dintre situațiile de agresiune fizică, cel ce comite abuzul face parte din familia copilului. Aceste statistici cunoscute de noi toți sunt estimări actuale. În pofida faptului că abuzurile comise asupra copiilor au atins proporții uriașe, Biserica Ortodoxă păstrează tăcerea asupra acestui subiect în cele mai multe dintre cazuri, în special atunci când agresorii sunt creștini practicanți.

(ii) Copiii și abuzurile

Abuzurile comise asupra copiilor se soldează cu nopți bântuite de coșmaruri, țipete de groază, lacrimi înăbușite, individualități reprimate și frânte. De câte ori aud despre asemenea situații, și aud foarte des, mă gândesc imediat la băieții mei, Alexandru și Iulian. Ideea că un copil poate suferi o agresiune fizică sau psihică ne provoacă nu numai disconfort, ci și mânie. Este de neînchipuit cât au de îndurat unii oameni! Dintre toate realitățile nefericite din lumea în care trăim, abuzurile asupra copiilor sunt cele mai teribile.

Într-un fel sau altul fiecăruia dintre noi îi este furată demnitatea originală în contextul unui așa-zis ”joc al puterii”, dar acest fapt se exercită mult mai adânc și mai traumatizant asupra copiilor noștri de la o vârstă foarte fragedă. În mod frecvent, mass-media actuală, școala și familia, îi încurajează pe copii să aibă o încredere exagerată în ei înșiși, până la stadiul de agresivitate. Desigur, trăim într-o lume în care lupta pentru supraviețuire este inevitabilă, în care e nevoie de o anumită cruzime pentru a ne feri de primejdii. Numai că, în cazul abuzurilor asupra copiilor, departe de a se reduce la cele fizice, agresiunile au numeroase forme pe care le ignorăm, de obicei, sau, mai grav, de care ne putem face vinovați chiar noi înșine, uneori: umilirea copiilor prin atitudini sau cuvinte sarcastice, recurgerea la invective verbale, comportări brutale, indiferența, abuzurile emoționale sunt și ele tot abuzuri. De asemenea, să nu-i uităm pe copiii care sunt exploataţi pretutindeni în lume, fiind obligați să muncească sau să se prostitueze pentru a satisface lăcomia sau plăcerile unor indivizi depravați.

Modul abuziv în care înțelegem să ne exercităm puterea, autoritatea și dreptul de proprietate sau stăpânire constituie un păcat fundamental acre-și are rădăcinile în suficiență și orgoliu. A face abuz atât de libertatea personală, cât și de cea a semenilor noștrii, a nu respecta libertatea fiecărei făpturi create de Dumnezeu – iată un alt păcat major de care va trebui să dăm seama în fața Lui. Aceste păcate ne determină să tratăm oamenii ca pe simple obiecte. Abuzul asupra copiilor este un exemplu grăitor al unei atari conduite nefericite. Copiii au ajuns principalele victime ale stilului nostru de viață.

Pe căi directe sau indirecte, pedagogia puterii și a simțului de proprietate promovează ideea că pedepsele corporale sunt benefice și necesare în procesul instructivo-educativ și că, prin ele, îi vom învăța pe copii să-și respecte părinții și să-i asculte. Tolerarea violențelor comise asupra femeilor și copiilor face parte dintr-o tradiție profană străveche, care predomină în foarte multe zone geografice. Mai mult, această practică eronată este ”legitimată” prin citate extrase din textele scripturistice și patristice. Adepții ei recurg la tactici de intimidare a celor ce sunt dependenți de ei pe plan spiritual. Doctrina neortodoxă a ”păcatului originar” constituie principala sursă de justificare a multor practici pedagogice care se caracterizează prin cruzime și represiune, apreciindu-se că-i absolut necesar ca voința copiilor să fie ”înfrântă”pentru a-i învăța cum ”se cuvine” să se comporte. Orice manifestare de protest sau îndârjire din partea copilului, rezultată din aplicarea unor astfel de practici ”educaționale”, e interpretată ca un indiciu al necesității de a se recurge la sancțiuni suplimentare. Asemenea abuzuri deformează și mutilează voința umană, consecințele fiind deosebit de grave: copilul (sau copilul devenit adult) ajunge să fie sau complet indiferent sau teribil de irașcibil și agresiv. Semnificația doctrinei păcatului strămoșesc e greșit interpretată drept o dovadă a faptului că toți copiii ”sunt răi din naștere”. Să ne gândim, spre pildă, la felul în care interpretăm de cele mai multe ori din necunoscutul verset 6 din Psalmul 50: ”Iată, întru fără de legi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea ”. în loc să se explice sensul corect al acestui verset, și anume, că ne naștem într-o lume în care predomină păcatele și abuzurile de tot felul, se susține că este vorba despre mărturia certă și incontestabilă a faptului că ne-am născut ”răi și păcătoși”.

Abuzurile și agresiunile nu-i privesc numai pe cei care le suferă în mod direct – ele se răsfrâng și asupra noastră, a celorlalți oameni. Orice martor al unui act de violență devine el însuși o victimă care se deprinde să ignore actele de violență, să fie întru totul nepăsător sau să se considere neputincios în fața lor. De multe ori, agresorii pretind ”că-i fac un bine”; deși sunt complet surzi și insensibili față de adevăratele nevoi ale celor pe care-i chinuiesc, oamenii cei mai violenți pretind cu cinism că ei ”știu ce le este de folos” victimelor lor.

În general, în viața de familie se presupune că părinții au drept de proprietate asupra copiilor lor: ”Este copilul meu și fac ce vreau cu el; îl cresc cum îmi place mie” - bineînțeles, toate acestea ”pentru binele” copilului, chipurile! Majoritatea copiilor, în loc să fie ajutați să se maturizeze și să-și stabilească anumite limite, suportă consecințele nefaste ale violării personalității lor; ei sunt rareori încurajați să-și susțină opiniile sau să-și exprime dezacordul în mod liber și neinhibat – fiind constrânși, de obicei, să consimtă la orice li se spune sau la tot ce li se sugerează să facă, adică să se supună adulților.

”Pedagogia otrăvitoare”, așa cum a fost ea definită și descrisă atât de sugestiv de Alice Miller, ocupă un loc esențial în tragedia abuzurilor comise asupra copiilor, deoarece, prin promovarea dreptului de proprietate asupra copiilor, favorizează violența față de ei. Regula este următoarea: copiii sunt obligați să-și asculte părinții și să-i respecte cu orice preț, iar părinții au convingerea că au drepturi absolute asupra copiilor lor din punc de vedere fizic, psihic și intelectual. Aceasta este o regulă falsă și eronată. Să ne amintim cuvintele lui Kahlil Gibran:

”Copiii voștri nu sunt ai voștri (...). străduiți-vă să fiți ca ei, dar nu căutați să-i determinați să simtă ca voi, căci viața merge înainte, nu înapoi”.

Să nu profităm niciodată, în nicio împrejurare de vulnerabilitatea copiilor! Relațiile dintre părinți și copii sunt o reflectare a relației dintre Dumnezeu și oameni. Dumnezeu nu ne constrânge niciodată; El nu ne impune un anumit cod de comportare – nici măcar atunci când Îl respingem. Cu toate că este Creatorul lumii și Ziditorul nostru, El nu face niciodată abuz de autoritatea Lui. Ca și adulții, copiii sunt chipul dumnezeului nostru viu și iubitor – prin urmare, ei sunt peste măsură de prețioși în ochii Săi: ” A unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor” ( Matei 19, 14; Marcu 10, 14). Copiii nu sunt posesiuni ale părinților, ei sunt posesorii Împărăției Cerești.

În relația cu fiii și fiicele lor duhovnicești, clericii – fie ei episcopi, preoți, stareți sau povățuitori spirituali – se află în aceiași situație dificilă în care se găsesc părinții față de copii; când ai de-a face cu oameni vulnerabili, răniți psihic, este foarte ușor să-ți folosești greșit autoritatea – ceea ce va provoca răni și mai adânci acelor suflete. Dacă dorim să ne schimbăm atitudinea și să punem capăt abuzurilor asupra copiilor, trebuie să examinăm critic toate principiile normative educaționale considerate oportune și general valabile.

Fie că suntem preoți sau părinți, datoria noastră este să-i ascultăm pe copiii care-au devenit victime ale violenței și să-i ocrotim, ținând seama de calitatea lor de făpturi ale lui Dumnezeu. Pentru majoritatea oamenilor, singurele metode de apărare în fața teribilelor suferințe provocate de abuzurile comise asupra copiilor sunt negarea, tăinuirea sau reprimarea adevărului. De multe ori, victimele abuzurilor consideră că agresiunile au avut loc din cauza lor. Deoarece abuzul și puternicul sentiment de rușine care rezultă din el distrug încrederea victimei în sine însuși și în propria valoare, copiii care au suferit agresiuni se vor maturiza foarte greu, simțindu-se mereu dezorientați, neajutorați și ineficienți.

Dragostea copiilor pentru părinții lor este cauza pentru care actele de cruzime ale acestora, conștiente sau inconștiente, rămân mult timp nedescoperite. Această dependență afectivă, ca și faptul că orice copil își idolatrizează și idealizează părinții, le împiedică pe victimele abuzurilor comise de părinții lor să recunoască, atunci când devin adulți, că au fost traumatizați în copilărie; ei minimalizează impactul suferinței prin care au trecut; încercând să-și protejeze părinții, de multe ori ei preiau povara culpei asupra lor. Sentimentul de vinovăție care decurge din această situație și care este deseori inculcat chiar de agresori, în derutează destul de tare pe copii. Preoții care se ocupă de victimele abuzurilor paterne sau materne au misiunea de a-i convinge pe copii că agresiunea comisp asupra lor nu-i privește numai pe ei, ci pe noi toți. În limba greacă, termenul folosit pentru Spovedanie este exomologesis, care semnifică atât deschiderea față de o altă persoană, ceea ce constituie primul stadiu al procesului de vindecare, cât și identificarea părintelui duhovnicesc cu cel ce se mărturisește. Solidaritatea preotului cu credinciosul și încrederea reciprocă dintre ei – iată remediul care tămăduiește cu adevărat orice rană sufletească.

Copiii care au suferit abuzuri se simt foarte singuri și izolați în suferința și nefericirea lor. Alienați de familie, de lume, de ei înșiși, ei simt că nu-și pot împărtăși durerea nimănui. Faptul că au fost tradați de cei pe care îi iubesc le agravează alienarea atât de mult încât ajung să se depărteze complet de cei din jur și să se închidă în ei înșiși.

Abuzul de putere duce la neîncredere. Deoarece încrederea poate fi distrusă la o vârstă foarte fragedă primul obiectiv al preotului căruia i se încredințează vindecarea unei victime a unui abuz este restabilirea încrederii în sine însuși și în cei din jur. Cel ce nu a reușit să câștige încrederea oamenilor nu are rost să predice, pentru că predica lui nu va avea niciun ecou. Ceea ce e cu adevărat important este ca preotul să fie receptiv și devotat atât față de victimă, cât și față de persoana care s-a făcut vinovată de a fi comis abuzul respectiv; în acest fel, atât victimele cât și agresorii vor știi că nu sunt niște oameni de nimic și că pot fi iubiți indiferent de ceea ce li s-a întâmplat. Este absolut necesar ca ei să fie înconjurați de atenție și compasiune și să fie încurajați să comunice cu exteriorul – pentru a se evita alienarea lor totală și ireversibilă. Atât victima cât și agresorul trebuie să fie ajutați să înfrunte durerea provocată de violența săvârșită. Deși trecutul nu poate fi schimbat, dragostea lui Dumnezeu va începe să vindece rănile sufletești de îndată ce oamenii își vor accepta suferințele și slăbiciunile. Sfântul Pavel spunea: ”puterea mea se desăvârșește în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9).

Iată în ce termeni își mărturisește o tânără asupra căruia a fost comis un abuz cu puțin timp în urmă:

”Vă rog să nu-mi spuneți că ceea ce mi s-a întâmplat ține de trecut, nu de prezent, așa cum mi-au spus alții. Vă rog să nu-mi spuneți să nu mai sufăr, pentru că sufăr foarte tare încă! Unii dintre cei ce mă ascultă au impresia că înțeleg tot ce simt eu, mă sufletește, îmi țin câte o predică, îmi recomandă să mă străduiesc să am mai multă credință sau chiar mă întreabă, fără nici un pic de tact, dacă sunt creștină! Or fi având ei soluții la orice problemă, dar eu simt că mă prăbușesc sub povara durerii mele”.

Câteodată, cei ce au menirea să sprijine și să consilieze sunt preocupați mai mult de propriile dificultăți decât de suferințele celor pe care pretind că îi ajută. Această afirmație poate fi extinsă și asupra artei de a fi părinte, care ar trebui să constea în crearea condițiilor optime necesare maturizării copiilor. Misiunea fundamentală a unui părinte este de a fi alături de copiii săi, de a le stimula creativitatea și de a le înlesni maturizarea; din nefericire, însă, părinții se așteaptă ca aceștia să fie la dispoziția lor și să facă tot ceea ce le cer ei, fără să se gândească la prioritățile copiilor. Pe de altă parte, mă întreb, sincer îngrijorat, în ce măsură terapia sau învățăturile oferite de povățuitorii spirituali le sunt de folos celor care au fost traumatizați într-un fel sau altul? Nu cumva tratează ele traumele povățuitorului? Aceasta ar fi o formă de manipulare foarte subtilă care ar duce la consecințe extrem de negative.

Dacă îi iubim cu adevărat pe oameni, atunci mai întâi să-i ascultăm și să încercăm să înțelegem ce simt ei, prin ce fel de experiențe trec, indiferent de cât de dureroase sau tulburătoare ar fi aceste experiențe. Și durerea e o cale importantă de a se maturiza. Să pătrundem în lumea lor rănită cu harul și delicatețea Duhului Sfânt.

Aceata este semnificația deplină a iubirii, așa cum a fost ea revelată în Iisus Hristos. Dragostea nu e doar o emoție, ea este și o mare responsabilitate. Există cazuri când dragostea înseamnă să nu întorci și celălalt obraz (cf Matei 5, 39; Luca 6, 29) și să refuzi să iubești pe cineva. Este o greșeală să-i învățăm pe copiii noștrii un aspect al iubirii. Copilul trebuie să învețe că a iubi poate uneori să însemne a spune ”nu” și este datoria Bisericii să facă acest lucru, prin intermediul preoților, al profesorilor sau al părinților. Cel ce ne-a învățat virtutea de a întoarce și celălalt obraz ( Matei 5, 39; Luca 6, 29) a refuzat să facă aceasta atunci când unul din reprezentanții autorității iudaice I-a dat o palmă pe nedrept ( Ioan 18, 22-23).

Dumnezeu, Cel ce ne-a creat, ne-a poruncit să avem grijă unul de celălalt și de întreaga creație ( Facerea 1, 28 ). În toate împrejurările vieții noastre, avem libertatea de-a alege între a-L asculta sau nu pe Dumnezeu, a împlini sau nu voia Lui. Putem folosi darurile și puterile cu care-am fost înzestrați pentru a face binele sau pentru a face răul. Vinul pe care unii oameni îl beau pentru a se destinde poate duce la comportări abuzive – dar tot vinul poate fi folosit pentru a ne Împărtăși cu Dumnezeu și cu lumea pe care a creat-o El. Alegerea depinde de noi ( I Ioan 4, 7-21).

Și victimele abuzurilor au de ales între a adopta o atitudine identică cu cea a detracaților care le-au provocat suferința și a-și transforma durerea lor în energie și voința de a se purifica, eliberându-se de trauma suferită. Preoții au și ei de ales între a accepta victimile în starea lor nefericită, privindu-i ca pe niște făpturi ale lui Dumnezeu pe care El îi iubește, indiferent de condiția în care se află, și a se considera pe ei înșiși așezați într-o poziție de superioritate față de ceilalți oameni, care-i îndreptățește să-i considere pe ceilalți mai prejos decât ei. După părerea mea, rolul preotului este, pur și simplu, acela de-a păși alături de oameni și ai sprijini în demersurile lor, oricât de lente ar fi acestea; fiecare persoană își are ritmurile sale lăuntrice. Oamenii traumatizați au o nevoie acută de acceptare și recunoaștere și afirmare a valorii lor umane sacre.

Deoarece unele victime ale abuzurilor nu sunt capabile să simtă prezența tămăduitoare a lui Dumnezeu, e de datoria noastră să-i ajutăm să o descopere în atitudinea și conduita noastră. Pentru aceste victime reacția noastră este absolut crucială. O ameliorare cât de mică a stărilor de spirit, un pas cât de mic făcut spre sufletul lor, vor fi cu certitudine binefăcătoare, contribuind la vindecarea rănilor lor, așa cum a fost pentru femeia cu scurgerea de sânge care s-a atins de haina lui Iisus faptul că El nu a respins-o, ci, oprindu-se din mers, a cerut amănunte despre suferința ei și, tămăduind-o, i-a întărit credința în Dumnezeu (cf. Marcu 5, 27-34).

(iii) Părinții

Pâinea pe care-o frâng preoții în cadrul fiecărei Sfinte Liturghi pentru a-i împărtăși pe credincioși spre mântuire, ”pentru ca ei să aibă viață veșnică”, întruchipează fragmentarea firii omului, care se cere reîntregită, tămăduită și reunită cu Dumnezeu în duhul smereniei și al unei depline încrederi și responsabilități a fiecăruia dintre noi.

Aceiași sensibilitate și înțelegere se cere aplicată și în cazul rolului pe care-l au părinții în viața copiilor lor. Comunicarea între părinți și copii este un proces extrem de semnificativ, o parte integrantă a atitudinii oricărui părinte sau figuri paterne. Deși, de cele mai multe ori, părinții sunt lipsiți de cunoștințe clinice elementare, lor li se încredințează misiunea de a ”reîntregii” sufletele copiilor traumatizați de felurite agresiuni. Dar noi, preoții, ce facem? Cum îi ajutăm? Îi consolăm, le răspundem la întrebări, ne grăbim să-L invocăm pe Dumnezeu, oferindu-le citate scripturistice sau povețe care decurg din acestea, neglijând fondul problemei și ferindu-ne de-a încerca să îndreptăm relațiile dintre părinții și copiii care au suferit agresiuni sau relațiile dintre ei și agresori. În ultimă instanță, ne facem adeseori vinovați de izolarea părinților, a victimelor și a agresorilor de restul oamenilor, aplicându-le ”pansamente” peste răni, fapt care nu atrage după sine niciun fel de schimbare în atitudinea față de trauma suferită sau în conduita lor. Fie că cel ce a declanșat actul de agresiune e un străin, fie că e un membru al familiei victimei sau, în cazul soțiilor maltratate de soții lor, partenerul de viață al victimei, rănile lor rămân nevindecate sau uneori chiar întrutotul ignorate. În felul acesta, dovedim nu numai insensibilitate față de surparea relațiilor implicați într-un caz de abuz, dar creăm o altă prăpastie și un alt vid în Biserică – între noi și cei traumatizați.

Ne-am referit anterior la ”pedagogia otrăvitoare”, care preconizează ideea că părinții au ”drept de proprietate” asupra copiilor. Potrivit acestei pedagogii, unii părinți au falsa convingere că dețin drepturi absolute asupra comportamentului, sentimentelor, gândurilor, trupurilor și sufletelor copiiilor lor. Niciun părinte nu trebuie să considere că are puteri nelimitate asupra copilului său. Copiilor trebuie să le fie respectat spațiul interior, ”cămara” lor lăuntrică sacră (cf. Matei 6, 6), unde n-are nimeni voie să intre, unde ei sunt liberi să simtă, în siguranță și cu bucurie, prezența lui Dumnezeu. Dacă acest spațiu lăuntric va deveni baza temeinică a echilibrului vieții copiilor noștri, ei nu vor mai fi obligați să-și caute împlinirea în performanțe sau satisfacții exterioare. În familile în care acest echilibru lipsește sau e deficitar predomină dominarea autoritară ( a sentimentelor și conduitei copilului), perfecționismul și tirania aparențelor ( e mai important să pari într-un anume fel decât să fii cu adevărat așa cum pari), culpabilizarea ( blamarea altora sau autoînvinovățirea), suspiciunea ( lipsa de încredere în relațiile cu cei din jur ) și iresponsabilitatea. În loc să fie încurajați să aibă autoritate în relațiile lor cu membrii familiei lor și să dezvolte legături de prietenie și comunicare cu ceilalți oameni, copiii sunt învățați să nu ”discute” despre problemele și sentimentele lor, să nu și le ”exprime” niciodată.

Părinții care comit abuzuri asupra copiilor lor au suferit la rândul lor de pe urma unor agresiuni săvârțite asupra lor în copilărie. Traumele provocate de acele agresiuni au rămas nevindecate, motiv pentru care atunci când ajung și ei părinți repetă același comportament reprobabil care i-a făcut să sufere. De ce se întâmplă acest lucru? Probabil din cauza desconsiderării de sine care-i caracterizează și din cauza faptului că, negând tragedia prin care-au trecut în copilărie și purtându-se întocmai părinților lor, doresc să se convingă pe ei înșiși că părinții lor n-au fost în fond niște părinți răi care nu i-au iubit, ci că ceea ce au făcut aceștia a fost spre binele lor. Iată explicația faptului că asemenea nenorociri se perpetuează de la o generație într-alta. Violența fizică crează dependențe cumplite atât pentru părinți, cât și pentru copiii care-i devin victime.

(iv) Autorii abuzurilor

De obicei facem deosebirea între terapia duhovnicească aplicată agresorilor și cea la care recurgem când avem de-a face cu victimele acestora sau cu alte potențiale victime. Deși aceasta este o soluție, suntem încă foarte departe de remedierea traumelor comise. Poate ar trebui să ne ocupăm mai întâi de autorii abuzurilor și de-abia după aceea de victime lor – și aceasta nu numai din motive logice, dat fiind faptul că unii reprezintă cauza, iar ceilalți consecințele, ci mai ales din rațiuni etice. Nu e bine să-i izolăm pe autorii abuzurilor de societate sau să ne cramponăm de convingerea că izolarea lor constituie soluția definitivă a problemei. Există și cazuri în care vina nu este în exclusivitate a lor, ci și a familiei din care provin. Uneori, agresorii pot face parte chiar din familia noastră; pot fi eu acela sau dumneavoastră. Nu toți agresorii sunt psihopați peverși; statisticile arată că bărbații (și femeile) implicați în abuzuri asupra copiilor sunt oameni ”obijnuiți”, care aparțin grupurilor socio-profesionale, economice, culturale și religioase din care facem parte cu toții.

Biserica susține unitatea naturii umane; existența unui singur răufăcător, în orice lor și orice perioadă de timp, reprezintă un eșec al tuturor oamenilor, al dumneavoastră și al meu: ”Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra” (cf. Ioan 8, 7). Eu sunt vinovatul și tot eu sunt cel chemat să se purifice. Aceasta nu înseamnă să-i absolvim pe autorii abuzurilor de pedeapsa ce li se cuvine, ci înseamnă să avem grijă să nu ne considerăm superiori lor sau să nu presupunem că, în timp ce ei poartă întreaga responsabilitate a faptelor reprobabile pe care le-au comis, noi suntem întru totul eliberați de povara acestei responsabilități. Misiunea noastră nu e aceea de a-l pedepsi pe răufăcător, ci de a îngenunchia cu smerenie alături de el și de a-i oferi sprijin sufletesc, pentru că și el este unul dintre noi. Să reflectăm serios asupra faptului că ” în casa Tatălui [nostru] multe locațuri sunt” (cf. Ioan 14, 2) – și că toate sunt de sticlă adică toate sunt fragile, gingașe, delicate. Toți suntem potențiali răufăcători. Cel ce a comis un abuz este tot om ca și noi. Linia de demarcație dintre agresor și victimă este foarte fină. Pe toți ne va judeca Dumnezeu. Abuzurile, păcatele, în general, sunt răni făcute de oameni împotriva oamenilor – și acest fapt Îl rănește pe Dumnezeu Însuși.

Datoria Bisericii este nu numai să vindece, ci și să mântuiască; Hristos a venit în lume pentru ca ”lumea să se mântuiască” (Ioan 3, 17), în special ”cel pierdut” (Luca 19, 10; Matei 18, 11), cel nedorit, alungat, ostracizat, neiubit. Această categorie îi include și pe agresori și pe victime. Dacă-i vom despărți pe agresori de Biserică, îi vom lipsi de sursa lor de oxigen, adică de dragostea lui Dumnezeu, manifestată prin dragostea oamenilor pentru ei, și vom comite aceiași crimă ca și ei: abuzul.

Suferința Bisericii pentru fiii și fiicele ei este aceiași. În tragedia abuzurilor, agresorul este cealaltă victimă, deseori neglijată de noi deoarece faptele săvârșite de el ne ”tulbură” liniștea și ne obligă să ne analizăm atitudinea și conduita proprie. În ultimă instanță, toți suntem răniți și toți avem nevoie de vindecare. Biserica deplânge întreaga umanitate căzută și are grijă de toți oamenii. Ne mântuim unul prin celălalt – nu ne mântuim niciodată singuri. Să nu ne considerăm niciodată mai presus de ceilalți oameni. Să vedem plinătatea slavei lui Dumnezeu prin ochii celuilalt căci ”Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi” (cf. Ioan 1, 14). Din acel moment al instoriei, pentru a-L afla pe Dumnezeu, tu, omule, ai fost chemat să iei aminte la cel de lângă tine, la ”aproapele” tău așa cum îl numește Sfânta Scriptură, și să-L iubești ”dint toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” (Marcu 12, 30; Luca 10, 27). Sfânta Scriptură ne poruncește: ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Marcu 12, 31), ceea ce înseamnă că nu egocentrismul trebuie să constituie centrul ființei noastre ci aproapele nostru. Aproapele nostru este adevăratul nostru eu în care se reflectă iubirea lui Dumnezeu pentru noi și a noastră pentru El ( Ioan 15, 9; 12). Nu putem trăi unul fără celălalt. Sfântul Ioan Scărarul observa:

”Când Dumnezeu este mâniat pe noi, povățuitorul [aproapele] nostru poate să-L împace iarăși cu noi; dar când l-am supărat pe acesta nu mai avem pe nimeni care sa-l milostivească spre noi”.

(v) Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine” (Matei 19, 14)

Așa cum observam mai înainte, atunci când părinții doresc să-și împlinească propriile ambiții prin copiii lor se ivesc mari dificultăți. Când părinții își impun voința asupra copiilor se produce o erodare a personalității copiilor. În loc să se confrunte cu propriile suferințe din copilărie și să caute tămăduire în propria conștiință, părinții își proiectează adeseori aceste suferințe asupra copiilor lor. În acest sens, ne putem identifica atât cu agresorii, cât și cu victimele, deoarece toți am suferit unele abuzuri din partea părinților noștri, într-o măsură mai mare sau mai mică. Numeroși oameni și numeroase împrejurări caută ”pruncul” (Matei 2, 20); numeroși sunt cei ce vor ”să-L ucidă” (Matei 2, 13).

Primul nostru contact cu lumea are loc prin ochii noștrii de prunc; indiferent de cât de ”maturi” vom deveni ulterior, imaginea aceasta va rămâne în noi de-a lungul întregii noastre vieți. Dacă ”pruncul” din noi a fost neglijat în vreo împrejurare oarecare, rănit sau abandonat, umilit sau dezamăgit, vulnerabilitatea lui – împreună cu toată suferința și mânia resimțită în acele momente – va continua să existe în adâncul sufletului nostru. Dacă nu ne va preocupa în mod serios vindecarea suferinței copilului din noi, viața noastră se va înrăutății pe zi ce trece. Dacă nu vom conștientiza faptul că ”împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21), dacă nu ne vom mai trăi viața din perspectiva acestui adevăr, nu ne vom mai cunoaște niciodată pe noi înșine, nu vom mai putea avea niciodată relații normale cu ceilalți oameni și nu ne vom mai putea niciodată apropia de misterul dumnezeirii:

”De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela va fi mai mare în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3-4).

Hristos Domnul ne cere în mod imperios să căutăm ”mai întâi împărăția lui Dumnezeu” (Matei 6, 33) și ne îndeamnă, fără echivoc, să fim ca pruncii, pentru că ”a unora ca aceștia este împărăția cerurilor” (Matei 19, 14). drept aceea să privim pruncul ( Matei 2, 11) din lăuntrul nostru, să-l tămăduim și să-i alinăm suferințele în numele lui Hristos (Matei 18, 5). Să ne cercetăm sinele și să descoperim împărăția cerească din lăuntrul nostru! Unora dintre noi li se va părea dificilă o asemenea incursiune lăuntrică, pentru că nici nu-și mai amintesc a fi copil – deși poate că au copii sau se înțeleg foarte bine cu copiii. Și totuși, fiecare dintre noi are o imagine a sa de pe vremea când era copil; fiecare dintre noi păstrează această imagine ca pe o fotografie la care se uită din când în când. Pentru mulți dintre noi, descoperirea copilului din noi înșine echivalează cu o întoarcere acasă. Este primul pas pe care-l facem spre noi înșine și spre Dumnezeu.

Copilul din lăuntrul nostru e o sursă dătătoare de viață și energie. Este al șaselea simț, care ”interceprează” vibrațiile dumnezeirii ale vieții și ale suferinței. Această sursă a fost descrisă drept ”copilul minune” din lăuntrul nostru, o parte esențială din noi înșine care reprezintă preaplinul dumnezeirii și care are o credință nestrămutată în Părintele ceresc, ”Tatăl nostru”, al tuturor (Matei 6, 9). Plini de încredere, supunere, gingășie și iubire, acest ”copil minune” nu se teme niciodată că va rătăcii calea, ci e totdeauna receptiv la impresii și experiențe noi, la alternative de viață și la surprize de tot felul. El ne dă tăria, capacitatea, entuziasmul și spontaneitatea de a trăi în prezent – nu în vinovăția zilei de ieri, nici în teama zilei de mâine. El ne îndeamnă să descoperim împlinirea supremă înlăuntrul, în Dumnezeu.

Acest copil minune e partea cea mai plină de viață a sinelui. Este jucăuș, vesel, plin de naturalețe și creativitate. Are o voință puternică ce nu poate fi mutilată sau distrusă. E fericit și trist; râde și plânge. E minunat și imprevizibil. Are dorințe, imperative, își creează spațiul necesar creșterii, înfloririi și izbândirii.

Dar acest copil a fost rănit, pentru că lumea în care trăiește plină de suferință, iar răul este o realitate. Copilul din noi a supraviețuit atâtor dureri – moartea sau infirmitatea cuiva din familie, o pierdere ireparabilă, un abandon, un abuz, o înstrăinare, o nedreptate. Într-un fel sau altul, toți purtăm urmele unor răni mai mari sau mai mici. Pentru a supraviețui, copilul minune din noi și-a creat strategii care să-l ajute să se confrunte cu loviturile primite și să le depășească. Și-a creat un ”fals eu”, dar a rămas viu și scânteietor ca o rază de speranță care dăinuie de-a puturi. El este cel care ne-a luat de mână atunci când ne-am simțit copleșiți de necazuri. El este cel care ne ia de mână și astăzi. Avem posibilitatea să ne remodelăm viețile în fiecare moment, să înțelegem cine suntem, cu adevărat. Rănile noastre pot deveni puterile noastre.

”Copilul minune” din lăuntrul nostru ne ajută să vedem frumosul dincolo de urât, lumina dincolo de întuneric, viața dincolo de abuz și violență. A-l cinsti pe acest copil, a-i prețui valoarea, a-i aprecia contribuțiile lui la felul cum se cuvine să trăim – iată îndatoririle noastre față de el, îndatoriri de o covârșitoare importanță duhovnicească. El e cel care știe adevărul: ”Eu nu sunt durerea mea, tot astfel cum nu sunt nici biruința mea. Eu sunt cu mult mai mult decât acestea”.

Învierea este decizia noastră de a vedea lumina în mijlocul întunericului. A descoperi împărăția cerurilor din lăuntrul nostru e o hotărâre pe care fiecare dintre noi o ia pentru sine – dar nu de unul singur, ci cu ajutorul harului divin. Grație copilului din noi înșine, vom privi și vom vedea cu adevărat, vom asculta și vom auzi cu adevărat, vom vorbi și vom exprima cu adevărat ceea ce gândim și simțim, vom săvârși lucruri de valoare, vom atinge lumea și vom percepe atât binecuvântările cât și suferințele ei, ne vom înțelege pe noi înșine și-i vom înțelege pe cei din jurul nostru. Acest copil ne va ajuta să ne simțim acasă oriunde ne-am afla, lângă oricine am fi și în orice împrejurare ne-am găsi, deoarece el știe că adevărata noastră casă este în ceruri:

”Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” ( Evrei 13, 14).

Aceea va fi adevărata noastră întoarcere acasă. Vom ajunge acolo, însă, pas cu pas. Prin harul lui Dumnezeu și cu sprijinul ”copilului minune” din lăuntrul nostru, vom ști că nu suntem și nu vom fi niciodată singuri; vom fi mereu însoțiți pe cale, în fiecare clipă – într-atât de mare sunt puterea și harul Botezului, plinătatea și autoritatea în virtutea căruia am fost creați ”după chipul” lui Dumnezeu (Facerea 1, 26).

(vi) Concluzii

Atunci când se comite un abuz asupra unei persoane, este invadată cea mai profundă zonă a ființei umane, cel mai sacru spațiu intim. În cazul abuzurilor sexuale, e violat templul sfânt al trupului, care reprezintă cel mai important hotar omenesc; când acesta e profanat, însăși esența făpturii umane este lezată în profunzime.

Suntem noi pregătiți să conștientizăm dimensiunile abuzurilor comise asupra copiilor, uneori chiar în imediata noastră apropiere? Suntem noi dispuși să recunoaștem atât propria contribuție, cât și responsabilitatea noastră colectivă față de acest grav flagel social? Avem noi deschiderea să arătăm mai multă maleabilitate și înțelegere față de autorii abuzurilor și să ne rugăm fără încetare pentru cei care le-au căzut victime și care apelează la noi, preoții, pentru alinarea suferințelor lor? Suntem noi în stare să fim mai atenți față de ceea ce li se întâmplă oamenilor din jurul nostru, îndeosebi față de vulnerabilitatea copiilor și părinților din imediata noastră apropiere? Suntem noi capabili să-i aflăm pe cei ce suferă și să-i reîntregim sufletește cu dragostea iubitorului de oameni Dumnezeu? Avem noi curajul de a interveni în viețile celor singuratici și adânc traumatizați de felurite tare pentru a-i împiedica să- i traumatizeze și pe alții? Ne pricepem cu adevărat să identificăm problemele cu care se confruntă enoriași parohiei noastre în casele și în familiile lor sau ne complacem în ignoranță, considerându-i pe toți ”buni creștini”? Putem să înfruntăm orice formă de violență și abuz în societate, în familie, între prieteni și înlăuntrul nostru? Suntem în stare să percepem rănile pe care le purtăm în adâncul sufletului? Dorim cu adevărat să ne vindecăm pe noi înșine pe deplin? Cât de intensă e râvna noastră de a fi mântuiți? Suntem, oare, suficient de cinstiți pentru a deschide în noi înșine discuția despre aspectele nefericite ale vieții, abordând subiecte ca, de pildă, autoritatea și abuzul în cercurile ecleziale și teologice?