Împotriva a ce să lupt?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Dragă Maică,

Până acum m-am mulţumit doar să citesc întrebările celorlalţi în care m-am regăsit uneori uimitor, de parcă eu însămi vi le-aş fi adresat, apoi am citit şi am recitit răspunsurile dumneavoastră, încercând să le înţeleg şi să le aplic şi în viaţa mea. Dar e atât de greu... Să renunţ la dorinţele şi aşteptările mele (eu, care la orice eşec mă deprim cumplit), să mă predau cu totul voii lui Dumnezeu, eu, care fac numai ce îmi place mie, să-i vad pe toţi mai buni decât mine şi să nu-i judec pe cei care păcătuiesc ştiind că Dumnezeu "ascunde" în fiecare om un posibil viitor sfânt, eu, care mă revolt în mine însămi când îi văd păcătuind, să mă bucur în necazuri, când eu deznădăjduiesc şi, ce mi se pare cel mai greu - să-i iubesc şi pe vrăjmaşi. Ştiu, sunt o laşă şi mă vait la tot pasul, dar toate acestea sunt departe de inima mea împietrită. Încerc să împlinesc poruncile, am renunţat la păcatele de moarte în care eram afundată, Domnul m-a scăpat din iadul în care mă aflam, mi-a dăruit multe bucurii sufleteşti. Vreau să vă spun că după ce mă spovedesc şi apoi mă împărtăşesc cu Domnul, inima mea rămâne încremenită într-o iubire şi o bucurie fără margini. Atunci simt că mă iubeşte dar, vai! În câteva zile toată bucuria dispare şi eu Îl trădez, încep să-mi plâng de milă pentru că nu sunt aşa cum mi-aş dori. Asta e durerea mea: sunt o laşă, maică, o laşă în tot ce fac, îi smintesc pe oameni cu felul meu de a fi... aşa că i-am părăsit, m-am însingurat, m-am izolat cumplit de ceilalţi. Acum mi-e frică să-mi mai fac prieteni, de fapt nu pot să-mi mai fac prieteni, între mine şi oameni e o barieră pe care ştiu că eu singură am clădit-o, e bariera mândriei mele şi n-o mai pot dărâma. Maică, simt că nu mă pot apropia de oameni, în prezenţa lor mă simt proastă, ciudată, mintea mea nu mai vrea să raţioneze, se blochează pur şi simplu, iar în sinea mea mă tem să nu-i jignesc sau dezamăgesc. Sunt atât de mândră şi nu prea pot să mă smeresc, ştiu că smerenia e soluţia, dacă aş avea smerenie nu mi-ar mai păsa de ce cred ceilalţi despre mine. Cum să fac să o dobândesc? Am citit azi în "Şcoala rugăciunii" a părintelui Antonie de Suroj că trebuie să-I spun Domnului ce mă frământă, să-I cer puterea harului Său în ajutor, dar să nu aştept cu mâinile în sân ca El să facă totul, ci după ce I-am spus durerea şi I-am cerut ajutorul, să-mi pun la bătaie toate forţele de care dispun şi împreună vom birui. I-am spus, I-am cerut ajutorul, acum trebuie să lupt, dar nu prea ştiu de unde să încep. Împotriva a ce să lupt? În mintea mea e haos, viaţa mea e un haos.

Maică dragă, iertaţi-mi lungimea mesajului, poate problema mea e o prostie, o toană de adolescentă, dar vă rog, dacă aveţi vreun răspuns, împărtăşiţi-mi-l. Şi rugaţi-vă şi pentru mine!

Daniela

Dacă nu ai fi adolescentă poate că te-aş mustra pentru extremismul tău, dar fiindcă eşti, nu numai că nu te mustru, dar te îmbrăţişez şi te aşez cu căpşorul pe genunchi şi te rog să mă asculţi puţin:

Aş începe cu o vorbă din popor care ne spune că "babă frumoasă şi copil cuminte nu există" (cu excepţii, bine înţeles!) şi aş completa-o cu "nici adolescent cu dreaptă măsură!". E greu pentru un adolescent, mai ales în lumea noastră, să aibă priceperea, puterea şi dreapta măsură necesare unei bune chivernisiri a energiilor, dorinţelor şi impulsurilor sale pentru a fi şi el fericit şi a-i face fericiţi şi pe ceilalţi. Şi pentru maturi e greu, numai că aceştia nu-şi mai bat capul, nu se mai străduiesc să facă o bună chivernisire pentru că, de obicei, s-au fixat (de multe ori greşit) pe nişte orbite care îi "mână" pe nişte tipare pe care ei le consideră, dacă nu bune, cel puţin sigure! Adolescentul însă nu are încă acele lanţuri de sinapse şi, dacă nu e îndrumat de o autoritate în care să aibă încredere, se poate avânta cu tot dorul lui de a fi în orice experienţă care nu i se pare banală sau bicisnică. Şi îi este şi mai greu când autoritatea de până atunci, nesupusă nici unei critici în copilărie, îl dezamăgeşte, îl face să sufere, îl împinge să găsească modele şi iubire în altă parte. Orice autoritate omenească va dezamăgi dacă nu va fi în numele autorităţii dumnezeieşti şi nu va şti să-l ajute pe copil să înţeleagă taina omului, aceea de a nu putea nimic fără Dumnezeul al Cărui chip îl poartă în sine, având chemarea şi primind puterea să devină asemenea! Dacă voieşte!

Aşadar, adolescentul lipsit de îndrumare duhovnicească, va fi literalmente sfâşiat de cerinţele care năvălesc peste el, dinlăuntru şi din afară, multe şi imperioase şi, de cele mai multe ori, contradictorii. Va suferi mult, uneori tragic de mult şi de greu, dar nu va fi singur. În adâncul lui, poate îngrămădit cu bună ştiinţă într-un cotlon al fiinţei, conştiinţa lui e mereu "cu ochii pe el". Acela e ochiul lui Dumnezeu din noi, ochi care niciodată nu se închide chiar dacă facem multe ca să-L adormim, şi care ne urmăreşte mereu şi mereu, în fiecare clipă, nu ca să ne "prindă" şi să ne pedepsească, ci ca să fie cu noi când durerea căderii ne va face să plângem şi să ne asigure că ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne întoarcem. Aşa, din durere în durere, adică din naştere în naştere, cum ar spune Părintele Rafail Noica, prea-tânărul pelerin învaţă să umble drept pe Cale sau, se împietreşte în rele, consolându-se cu plata păcatului care este moartea ascunsă în plăcerile pătimaşe şi vărsându-şi amarul în revoltă, hulă, desfrâu, hoţii, beţii şi toate cele care decurg din refuzul Milostivirii lui Dumnezeu.

Aşadar, suferinţa este inevitabilă (atenţie, nu necesară) vieţuirii în această lume. Dumnezeu nu S-a făcut om ca să ne scutească de suferinţa relei alegeri, pentru că asta ar însemna să ne ia darul libertăţii, ci ca să fie cu noi în suferinţă şi să ne ofere, chiar acolo în ea, capătul scării care duce la El, la Bucuria Lui!

Acum mă întorc la tine, fetiţa mea dagă şi mă întreb, te întreb: oare, să nu-i dăm slava lui Dumnezeu că durerea ta nu se datorează vreunui avort, vreunui viol, vreunei căderi care te-ar fi rănit adânc în fiinţa ta? Oare ai fi suferit mai puţin dacă nu-i sminteai pe oameni că eşti credincioasă? Ştiu, din nefericire, mulţi oameni nu se "smintesc" atunci când văd adolescente prostituându-se pe şosele, sau când aud că adolescentele olimpice primesc drept premii dreptul de a face avorturi gratis! Dar se smintesc atunci când văd un adolescent mergând la biserică, postind sau îmbrăcându-se cuviincios! Ştiu, fetiţa mea dragă, şi nu avem ce face. Aceste vremuri sunt deja anunţate de Domnul, sunt vremurile în care binele e numit rău şi răul bine! Sunt vremuri de pe urmă. Dar Domnul e cu noi şi eu sunt fericită că tu ştii şi simţi asta!

Acum, te rog să ridici căpşorul din poala mea, şi lasă-mă să-ţi şterg lăcrămioarele şi să te rog să-ţi iei crucea şi să mergi mai departe. Să asculţi de părintele duhovnic care te va învăţa dreapta măsură şi să înveţi iubirea de oameni de la Minunatul nostru Dumnezeu. Când vei simţi frica aceea, să spui în inima ta: "Doamne, Tu îi iubeşti! Te rog, dă-mi putere şi har ca să-i iubesc şi eu şi să nu-i judec!" Apoi, copil iubit, să-ţi faci prieteni dintre copiii credincioşi! Sunt mulţi, copila mea! E drept că mulţi sunt ascunşi în "catacombele" ruşinii şi ale fricii de a nu fi "marginalizaţi" de colegi, de cei din jur, dar mai ştiu şi că, în aceste vremuri de cernere, mulţi copii credincioşi vor deveni "apostolii" familiei şi colegilor şi, cu lucrarea lor, mulţi se vor întoarce la Domnul şi se vor mântui.

Îţi mulţumesc, Daniela, pentru că ai devenit încă una din marile bucurii ale bătrâneţilor mele!

Fii binecuvântată!

Cu drag în Domnul,

Maica Siluana