Vestea cea bună

Versiune tiparTrimite unui prieten
S.

Ce e iubirea cerută dacă tu nu o trăiești în integralitatea ființei tale?

Dintre toate cele trăite în ultima vreme am ajuns la malul unei concluzii: frica este una dintre cele mai mari neputințe care ne întârzie libertatea de a fi și ne subjugă lui a avea.

Întotdeauna rămânerea în logica lui a avea e născătoare de păcat. Una dintre formele de manifestare ale acesteia este pe teritoriul relațiilor - teama excesivă de a pierde care poate merge până la distrugerea identității în funcție de celălalt.

În cartea sa Femei inteligente, relații sănătoase, Augusto Cury face o serie de remarci cu privire la acest aspect: „Cine se teme că va pierde, a pierdut deja. (...) Frica de a pierde distruge stima de sine, fie că e femeie, fie că e bărbat. Cine se teme că va pierde își limitează existența. (...) Totul se învârte în jurul lui sau al ei. (...) Suferința pierderii îi duce pe unii la sinucidere sau la omucidere, dacă nu fizică, cel puțin emoțională.”

În cele din urmă, după ce disperi, implori, faci zeci de compormisuri, renunți la bucuria de a trăi, cu alte cuvinte plătești „un preț psihic ridicat“ ajungi să descoperi că tot timpul singurul cu care ai fost nedrept ai fost tu însuți. Ai renunțat la libertate de dragul idolatriei.

Sau n-ai știut până la urmă să fii niciodată liber cu adevărat.

Gândesc și simt că cea mai frumoasă formă de manifestare a iubirii începe după golirea fricii de a-i pierde pe cei dragi... și poate că una dintre formele de manifestare a înțelepciunii la nivel de îndemn pentru viață ar suna așa: Golește-te de un om ca să-l poți primi cum se cuvine în inima ta. Vindecă atașamentul. Vindecă-te de dependență.

Sintagma „să-ți găsești jumătatea” mi se pare o nerozie. Cred în definitiv că fiecare este un întreg, dar sentimentul lipsei e pricinuit de rănile ce le purtăm, răni ce lasă o parte din noi, din viața noastră netrăită, rămasă în nemișcare, în nefiiință, suspendată, atașată de o stare de tristețe și de frică, resimțită ca o stare de gol.

Singura cale de vindecare este Întâlnirea și Împreună-lucrarea.

Nu-ți poate fi vindecător decât Cel care te-a cunoscut pe deplin, dintru' început, care te-a asumat până la capăt, fără rest, care și-a pus pe Cruce dumnezeirea pentru tine.

Dar pentru împlinirea acestei vindecări e nevoie de dorință și de sinceritate... deplină, fără rest, după modelul Său, ca forme de asceză autentică.

Și cât de grea este eliberarea de idolatrie, dar și cât de necesară...

Am senzația că dintre toate cele zece porunci, a doua (Să nu-ți faci chip cioplit) este cel mai des încălcată și cea care îți răstălmăcește întreaga lucrare, pentru că face din inima ta altarul desfrânării (corespondență surprinsă și André Chouraqui în cartea Cele Zece Porunci ale zilelor noastre), conducându-te la înțelesul că, oricât de trist ar părea, în ciuda tuturor dovezilor, dacă Dumnezeu nu e pe primul loc, nu-i pe nici unul. (Arhim. Teofil Părăian)

Și astfel ajungi să încalci porunca de căpătâi și prin ea pe toate celelalte nouă... în numele iubirii îl pui pe cel drag pe un loc care o să-i asigure o suferință permanentă în relația cu tine: îl vei omorî, vorbindu-l de rău ori de câte ori nu va corespunde așteptărilor, îl vei fura și minți promițându-i o fericire pe care nici tu nu o simți alături de el și îl vei înșela prin alți idoli.

Idolatria naște idolatrie... probabil asta e una dintre porțile care deschide larg accesul demonului desfrâului, toate plecând din inima omului și manifestându-se la nivel de gând, vorbă și în cele din urmă la nivel de faptă.

Și toate în numele iubirii... nu cred să existe un cuvânt mai pervertit și mai prost înțeles.

Aceasta este pricina ratării multor relații și a nașterii multor neînțelesuri dintre noi - în încercarea disperată de a ne umple golul îl forțăm, îl mutilăm pe celălalt după reprezentarea pe care ne-am făcut-o în mintea noastră ca o posibilă cale de atingere a stării de fericire. Dar ce poate face el? Și el are probabil golul său. Și? Ce am rezolvat așa măreț? Nimic.

Realitatea este că el sau ea nu va corespunde niciodată pretențiilor noastre și paradoxal a fost alegerea noastră de a merge împreună în viață pentru un timp sau pentru totdeauna.

Ceva mult din cele expuse a surprins și Teodor Mazilu în cuvâtul Despre fericire (Ipocrizia disperării): „Fericirea nu este un vânat după care alergi cu limba scoasă. Şi oamenii aleargă o vreme după ceea ce cred ei că este fericirea, şi-n această goană prin pustiu obosesc. Nu mai vor să gonească după fericire. Vor să se apropie de ea, pe furiş, s-o ia prin surprindere. Ei şi-au pus speranţa într-un om, şi acel om n-a corespuns aşteptărilor. Şi atunci încep să tragă concluzii, şi-n loc să trăiască, molfăie principii.

Fericirea se naşte numai din înţelegere. Fericirea nu se pierde, nu se câştigă, ea doar există

Si așa... golul persistă... și se adâncește cu fiecare astfel de ratare a înnoirii noastre.

Cum nu te-ai aștepta, golul e plin de conținut (și vechi de zile): lipsa de înțeles, de delicatețe, de frumusețe, plin de toate cuvintele și gesturile care ne-au durut, de toate momentele în care nu am putut împărtăși ceva din ceea ce suntem cu un altul, în care ne-am simțit abandonați, singuri, disperați, plin de toate momentele în care ne-am rușinat de noi, în care ne-am expus rușinii celorlalți, plin de toate lucrurile pe care le puteam face și nu le-am făcut sau pe care le puteam face altfel (fără a ști prin proba experienței propriu-zise dacă erau sau nu bune pentru noi)... și care se traduc prin lipsa de iubire, căreia noi i-am găsit rețeta dependenței, a idolatriei.

Acesta este Adamul cel vechi pe care ne-am clădit păcatele, pe care încercăm să-l resuscităm prin dependețe de tot felul, cu nevoi permanente de înnoire a vieții care de cele mai multe ori rămân la nivel superficial (schimbăm totul: relații, hobby-uri, destinații, joburi, vestimentație, locuințe...) și ratăm lucrarea schimbării în singurul loc demn de schimbare - sinele eliberat de labilitatatea psihică și emoțională.

Pe acest Adam îl așteaptă Hristos spre vindecare, spre Înviere... aceasta este până la urmă moartea din noi care așteaptă să devină viață, care așteaptă să fie trăită cu Hristos în cele mai intime detalii, cu curaj, încredințare și nădejde.

Aceasta este marea împăcare a omului cu sine și cu lumea întreagă.

Și-n loc să-l trăim pe celălalt și pe noi cu deminitate, „molfăim principii”, idolatrizăm, ne creem dependențe de prezența celuilalt, distrugem, sporind la fiecare pas alienarea, durerea, păcatul.

Până ce nu ne deschidem rănile către Dumnezeu rămânem în postura de victime (sau pozăm în eroi care iubesc în ciuda faptului că celălalt nu merită), proiectând mereu așteptări... care să ne umple golul... însă el nu se plinește cu așteptări, demonstrații și proiecții, ci cu iubire.... cu iubirea lui Hristos.

Doar vindecați putem pătrunde și trăi acceptarea, doar din această condiție îi putem ieși în întâmpinare celuilalt cu bucuria de a fi împreună în îmbrățișare, transformând așteptările în plinătate de dăruit.

Ieșim în întâmpinare cu desaga plină ca niște boieri generoși, nu ca niște cerșetori mascați în chip de farisei.

Ne facem astfel pentru aproapele nostru pricină de vindecare și devenim, noi cei neputincioși, oameni care să-l arunce în Scăldătoarea Vitezda pe un altul spre Viață.

Și așa existența noastră poate grăi lumii: „Dumnezeu a binevoit să rodească în pământul neputinței mele” și Vestea cea bună se face auzită în inimile celor mulți.
Vestea cea bună că eliberarea de frică este posibilă... „De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede” (Marcu 9-23).

Doamne, vino în frica mea și învață-mă să o trăiesc cu Tine și prin Tine, căci Tu ești Calea, Adevărul și Viața.

08.01.2017