Starețul Varsanufie de la Optina

Versiune tiparTrimite unui prieten

Starețul Varsanufie de la Optina, Viața și minunile
Doxologia, Iași 2011

„Mintea este o forță motrice, dar depinde de noi ceea ce îi dăm. Asemenea pietrei de moară care se învârte, dar depinde de om ce toarnă sub ea: grâu, secară sau ierburi otrăvitoare sau semințe. Și făina iese otrăvitoare sau bună în funcție de ceea ce am măcinat. Așa și mintea, ea prelucrează totul, dar trebuie să-i dăm doar ceea ce este mai bun.”

„Noi gândim în mod prea abstract despre chinurile iadului și drept urmare uităm de ele. În lume s-a uitat cu desăvârșire despre acestea. Diavolul ne-a inspirat acele gânduri că nici el însuși și nici chinurile iadului nu există. Dar Sfinții Părinți învață că logodirea cu gheena este egală cu fericirea, începe încă de pe pământ, adică păcătoșii încă de pe pământ încearcă chinurile iadului, iar drepții fericirea... doar cu deosebirea că în veacul viitor și chinurile și fericirea vor fi incomparabil mai puternice.”

„Iată noi acum discutăm, dar nici eu, nici voi nu știm din ce cauză și pentru ce discutăm. Dar eu vorbesc având încredere că așa trebuie. Se spune că toate evenimentele din viața noastră ni se descoperă în ceasul morții și atunci înțelegem totul. Atunci, în fața noastră, ne apare viața scrisă ca într-o carte.
Unii întreabă: cum este mai ușor să te mântuiești? Unii doar se smeresc, dar nu se ostenesc, alții se ostenesc toată ziua la toate ascultările, dar nu se smeresc. Cu o astfel de întrebare s-au adresat ucenicii cuviosului Varsanufie cel Mare, iar el a răspuns (eu folosesc în mod aproximativ cuvintele lui): «Copii, nu așa se pune problema! Ce spune psalmistul? ̒Vezi smerenia mea și osteneala mea și lasă-mi toate păcatele mele... ̓ De aici se vede cu claritate că adevărata smerenie nu se câștigă fără osteneală și osteneala adevărată nu se câștigă fără smerenie. Una trebuie să fie însoțită neapărat de cealaltă, altfel nu vom folosi nimic. Dacă ne vom și smeri, cum spune psalmistul: ̒Vezi smerenia mea și osteneala mea, atunci vom primi răsplată, iertarea păcatelor după cum se spune: și iartă-mi toate greșelile mele... ̓ De aceea trebuie să exersăm și smerenia și osteneala!»”.

„Multă vreme nu am putut înțelege ce este unirea minții cu inima. În esență vorbind, aceasta înseamnă unirea tuturor puterilor sufletești într-una pentru a le concentra pe toate în Dumezeu, ceea ce este imposibil prin separarea lor. Această lege a unității o am în vedere nu numai în cazul rugăciunii lui Iisus, ci oriunde. De exemplu, când în lupta cu dușmanul nu există o forță închegată, atunci dușmanul atacând când un detașament, când altul, curând înfrânge întreaga armată, nimicind detașament după detașament. Tot așa se întâmplă și cu soarele care, luminând pământul, nu poate să ardă nimic, deoarece razele lui se dispersează pe toată suprafața pământului. Dar dacă luăm o sticlă și cu acestă sticlă concentrăm toate razele într-un singur punct, atunci o bucată de lemn sau o hârtie sau orice altceva puse acolo vor lua foc. Același lucru se poate spune și despre muzică. Ce frumusețe poate avea o notă sau un sunet luate separat sau în dezordine? Putem spune că nu are niciun fel de frumusețe. Dar aceleași sunete în operele genialilor creatori primesc o mare forță și frumusețe.”

„Un gând îl am totdeauna în minte: cum să-mi mântuiesc sufletul. Nu am nimic bun în mine... Primesc scrisori de mulțumire, primesc destule mulțumiri și personal. Dar eu nu am nicio legătură cu toate acestea. Prin mine lucrează harul lui Dumnezeu după credinta lor, dar eu personal nu am niciun merit... Și mă gândesc: oare nu despre aceasta se spune în Evanghelie: «Și vor zice Domnului: Doamne! Nu în numele Tău am săvârșit minuni și semne? Și le va răspunde Domnul: Plecați de la mine, nu vă cunosc pe voi!» Doar aici, în acest loc scripturistic am aflat toată căderea și păcătoșenia mea; nu am nimic, nimic am bun. Adevărat este și mulțumesc lui Dumnezeu că păcate mari nu am, dar în fiecare zi... Mai înainte credeam că totuși am ceva bun, dar acum am înțeles că nu am nimic bun. Eu vorbesc și recunosc că sunt așa. Acestea nu sunt doar cuvinte. Mulțumesc Domnului că am măcar această conștiință a păcătoșeniei. Și nădăjduiesc că Domnul, după mare mila Sa, mă va mântui: «Nu va urgisi inima înfrântă și smerită...». Mă mângâi și eu cu cuvintele părintelui Anatolie, marele stareț: «Nimic bun nu are păcătosul de Anatolie». Și eu vă rog sincer să vă rugați lui Dumnezeu pentru mine... Eu mă compar cu înaintașii mei, cu stareții Macarie, Ambrozie, Anatolie, și îmi văd toată nimicnicia.”

„Noi cunoaștem puterea postului și însemnătatea lui și din faptul că este atât de urât de vrăjmașul. Vin la mine după un sfat și să se spovedească, și între altele îi îndemn să păzească sfintele posturi. Sunt de acord cu toate, dar când vine vorba de post auzi: nu vreau, nu pot și altele. Vrăjmașul îi îmboldește să nu vrea, să nu păstreze sfintele posturi.”

„Dumneavoastră știți care este tactica diavolului? Știind că un om oarecare are un păcat mai mare sau mai mic, se străduiește ca omul să nu se pocăiască. Cu acest scop el se străduiește pe toate căile să micșoreze în fața omului greutatea păcatului, inspirându-i astfel de gânduri: «Acest păcat nu este important... Dumnezeu oricum ți-l va ierta» ș.a. Și chiar se străduiește ca omul să uite acel păcat. Dar când omul are ocazia să mărturisească acel păcat, atunci diavolul caută, în orice chip, să mărească greutatea păcatului, căutând să-l convingă că păcatul este atât de mare, încât Dumnezeu niciodată nu îl va ierta. Și se străduiește să-l tragă pe om la tristețe și la deznădejde. Vedeți cât de viclean este diavolul!
A venit la mine, odată, un mirean și pune următoarea întrebare:
-Cum să umblu pe calea lui Dumnezeu? Cum să învăț să merg pe această cale? Spuneți-mi câteva cuvinte.
Eu chiar m-am gândit puțin: Ce să-i spun? Dar apoi am început să-i spun:
-Ați citit Psaltirea?
-Am citit-o.
-Acolo se spune: «Domnul îi va învăța pe cei blânzi căile Sale». Înseamnă că, mai înainte de toate, trebuie să știm că Însuși Domnul ne învață căile Sale, dar nu îi învață pe toți, ci doar pe cei blânzi, pe cei ce se smeresc. Și voi trebuie să vă smeriți, să fiți blânzi și Domnul nu vă va lăsa și Însuși vă va învăța cum să umblați pe căile Lui și ce sunt ele.
-Domnul să vă mântuiască, părinte, pentru că m-ați lămurit, mi-a spus el și a plecat.”

„Primul dar al Domnului în rugăciune este atenția, adică atunci când mintea poate să se mențină în cuvintele rugăciunii fără să fie distrasă de cugete. Dar prin acestă rugăciune atentă și nedistrasă inima încă tace. Și aici este problema, că avem simțurile și gândurile separate, nu există între ele un consens. Astfel, prima rugăciune, primul dar este rugăciunea nedistrasă. A doua rugăciune, al doilea dar, este rugăciunea lăuntrică, atunci când mintea și inima sunt unite, adică gândurile și simțămintele în bună înțelegere se îndreaptă către Dumnezeu. Până acum orice ciocnire cu patima s-a încheiat cu victoria patimii asupra omului, dar de acum înainte, când mintea și inima se roagă împreună, adică simțămintele și gândurile sunt în Dumnezeu, patimile sunt deja biruite. Sunt biruite și nu distruse, deoarece pot reînvia prin nepăsarea noastră. Al treilea dar este rugăciunea duhovnicească. Despre această rugăciune eu nu pot spune nimic. Aici în om nu mai este nimic pământesc, este adevărat, omul încă trăiește pe pământ, umblă pe pământ, stă, bea, mănâncă, dar cu mintea și cu gândurile el se află în întregime în Dumnezeu, în ceruri. Această rugăciune este rugăciunea vederii. Cei ce au dobândit această rugăciune văd lucruri duhovnicești, de exemplu starea sufletului omului, după cum noi vedem obiectele simțite... Ei privesc deja cu ochii duhului... Nu stiu dacă ei se găsesc în această stare permanent sau vremelnic... Ei nu vorbesc despre ceea ce văd și rar descoperă altora vedeniile lor. Deseori citim că un oarecare sfânt a avut o vedenie și i s-a interzis să descopere ceea ce a văzut. Episcopul Ignatie Briancianinov s-a străduit să scrie ceva despre această rugăciune. Eu nu știu dacă el o dobândise, dar rugăciunea lăuntrică o avea fără îndoială... Să te rogi pentru ca Dumnezeu să-ți dăruiască rugăciunea atentă se poate, dar să te rogi pentru a-ți dărui înaltele stări ale rugăciunii, eu presupun că este greșit. Trebuie să te încredințezi în întregime lui Dumnezeu.”

„În parabola evanghelică despre talanți se spune că un slujitor a îngropat talantul dat lui de Dumnezeu. Unii înțeleg cuvintele «l-a îngropat în pământ», ad litteram. De fapt, aceste cuvinte înseamnă că el a cheltuit talantul doar pentru cele pământești. Tot talantul dat de Dumnezeu, omul l-a folosit în exclusivitate doar pentru dobândirea celor pământești, deșarte, trecătoare, nu a dobândit nimic pentru viața viitoare, veșnică. De exemplu, profesorii, învățătorii (nu vorbesc despre acei oameni care, în mod direct, prin învățăturile lor se corup pe sine și pe alții), dacă se mărginesc doar la cunoștințele lor științifice, nefăcând nimic folositor pentru sufletele lor, desigur că au îngropat în pământ talantul lor.”

„Era un om bogat care pe nesimțite devine sărac. Este un lucru greu, dar remediabil. Era sănătos, a devenit bolnav și acesta este un lucru remediabil, deoarece cu el și cu bolnavii este Hristos. Dar îți pierzi credința – este o mare nefericire. Și este un lucru îngrozitor pentru că omul nu are niciun fel de sprijin.”

Dar iată câteva scurte convorbiri ale părintelui Varsanufie cu fratele Nikolai. Se înfiripau după ascultare, din mers, dar întotdeauna ele aveau ceva important în plan duhovnicesc, deoarece Starețul nu putea vorbi despre fleacuri și mintea lui era întotdeauna pe căile mântuirii duhovnicești, cu toate că el trebuia să se îngrijească și de cărămizi, de castraveți și de lemne, în calitate de egumen al Schitului.

„Odată, când eu m-am plâns părintelui că am dormit mai mult cu o oră sau aproape o oră, el mi-a spus:
-Vă muncește diavolul mâhnirii. Pe toți îi muncește. I-a muncit și pe cuviosul Serafim de Sarov și pe cuviosul Efrem Sirul, care a compus rugăciunea cunoscută tuturor: «Doamne și Stăpânul vieții mele...». Luați seama ce a pus el pe primul loc: «Duhul trândăviei», și ca urmare a trândăviei: «Mâhnire să nu-mi dai mie», spune el. Este un diavol cumplit. El vine asupra voastră în somn, iar asupra altora în chip văzut prin mâhnire, întristare... Cum poate, așa și năvălește. Doar nu puteți spune că vă aflați în trândăvie.
-Da, părinte, aproape că nu am nicio clipă liberă.
-De aceea el vine asupra voastră în somn.
-Sunt săraci?
-Da.
-Este bine. Cât vor fi săraci, slavă lui Dumnezeu, iar când nu vor mai fi săraci, nici donații nu vor mai fi.
-Părinte, cum trebuie să te mustri pe sine?
-Cum să te mustri? Foarte simplu: conștiința va începe repede să vorbească, repede se va denunța, iar dumneavoastră trebuie doar să fiți de acord că ați procedat rău, să vă rugați lui Dumnezeu pentru iertare...
-Da, părinte, la început îți este neplăcut să te mustri, să te demaști, iar peste câtva timp uiți despre aceasta, ca și cum nu ar fi fost nimic.
-Doar un minut, doar jumătate de minut trebuie, obligatoriu, să te mustri pe sine. Este obligația noastră să ne mutrăm pe sine măcar puțin timp, iar restul rămâne în grija lui Dumnezeu. Este foarte bine dacă ne mustrăm măcar cât de puțin. La unul această stare se prelungește mai mult, la altul mai puțin. Au fost Sfinți Părinți la care toată viața a fost o continuă mustrare, fără niciun fel de întreruperi... Când ne mustrăm pe sine, ne umplem de putere, devenim mai puternici duhovnicește, dar de ce nu știm noi aceste lucruri? Doar este legea vieții duhovnicești.
-Eu, frate Nikolai, nu o dată ți-am spus și încă îți mai spun: îmi vine în gând să las totul și să mă duc într-o chilie oarecare. Se face groaznic de trăit, frate Nikolai, groaznic. Doar că îmi este frică să plec singur și nu am cu cine mă sfătui. Dacă ar fi trăit părintele Varnava, aș fi mers la dânsul, dar nu mai este printre noi. Dar eu însumi mă tem: mă tem să plec ca o santinelă din post – te împușcă... În această stare începi să înțelegi cuvintele Sfântului Prooroc David: «Mântuiește-mă, Doamne!». Dacă ar fi să iei doar această parte de frază, se înțelege de la sine că nimeni nu vrea să fie pierdut și nu spune: «Pierde-mă, Doamne». Dar el adaugă mai departe: «Că a lipsit cel cuvios». Nu ai cui te adresa, Doamne, mântuiește-mă! Doar acum am început să pricep de ce Sfinții Părinți fugeau din lume, anume – fugeau... și aș vrea și eu să fug în pustie...
-Părinte, dar cum să pleci de unul singur. Singur nu se poate...
-Nu, nu! De unul singur nu se poate, tu însuți, dar se poate de unul singur cu Dumnezeu! Iată, de exemplu, episcopul Teofan de nenumărate ori a vrut să lase toate și să se zăvorască, dar nu a avut pentru aceasta voia lui Dumnezeu. Ca răspuns la dorința sa, el a fost numit la catedra episcopală de la Vladimir. Și abia după câțiva ani s-a mutat la Vâșenskul lui îndrăgit... Da, oare când vom fi împreună, Nikolai Mitrofanovici la «Vâșe»?” (joc de cuvinte, în limba rusă vâșe = mai sus, la înălțime) Mai devreme sau mai târziu, dar trebuie...
-Părinte, eu am observat că citirea cărților ateiste și în general a celor contrare concepției mele despre lume, cu toate că nu îmi schimbă părerile, după citirea lor aceste cărți îmi lasă o senzație neplăcută.
-Da, a răspuns părintele, Sfinții Părinți și stareții noștri sfătuiau să se citească doar cărți cu același conținut cu al părerilor noastre și prin citirea lor să se întărească și să se dezvolte convingerile noastre. Vă amintiți ce Evanghelie s-a citit astăzi?
-Iertați-mă părinte, am uitat.
-Acolo se spune că evreii, mâniindu-se pe Domnul, L-au urcat pe munte, ca să-L arunce în prăpastie, dar El, trecând printre dânșii, a plecat. Ce înseamnă aceasta? În legătura cu Domnul Iisus sensul este clar, adică iudeii atât de mult s-au mâniat pe Iisus, încât au vrut să-L arunce de pe munte, dar El, trecând printre dânșii, în chip nevăzut și nevătămat, a mers mai departe pe drumul Său. În legătură cu noi are un alt sens și anume: evreii mânioși sunt gândurile pătimașe care încearcă să ne arunce în întuneric. Dar mintea noastră trece, printre ele, nevătămată, le lasa în urma ei și merge înainte și se apropie de Ierusalimul cel de Sus – al Împăratului Ceresc. Trebuie de observat că nu trece doar printre ele, ci merge mai departe.
-Nikolai Mitrofanovici!
-Ce vreți să spuneți părinte?
-Eu vă spun că iadul există în realitate.
-Dumneavoastră mi-ați spus că este doar o noțiune, dar nu este așa.
-Nu, eu nu v-am spus așa ceva.
-Dar tu să spui: «Iertați-mă, părinte», că așa se cuvine unui călugăr.
-Iertați, părinte.
-Dezvinovățirea de sine nu este un lucru călugăresc, așa imi spunea la timpul său marele Stareț, părintele Anatolie: «Niciodată să nu te dezvinovățești».
-Dar dacă eu am dreptate, părinte?
-Este același lucru, ai sau nu ai dreptate, taci când ești mustrat, iar apoi să spui: «Iertați, sunt vinovat».
-Ei bine, dar dacă mi se va spune că am ucis un om, nici atunci să nu mă dezvinovățesc?
-Da, să taci și să spui: iertați. Dacă, într-adevar, nu ai ucis pe nimeni, atunci se poate să fi ucis pe cineva cu cuvântul. De aceea să nu te îndreptățești, recunoscându-te păcătos și întru toate vinovat. Și pentru faptul că tu spui așa, Domnul drept urmare, va descoperi că într-adevar nu ai fost vinovat.”

1. Cine nădăjduiește în Dumnezeu niciodată nu va fi rușinat.

2. În timpurile de acum nu numai printre mireni, dar și printre preoții tineri a început să se răspândească o astfel de convingere: chinurile veșnice sunt incompatibile cu nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, prin urmare chinurile nu sunt veșnice. O astfel de rătăcire provine din neînțelegerea anumitor lucruri. Chinurile veșnice și fericirea veșnică nu sunt ceva ce vine din exterior, ci mai înainte de toate dinlăuntrul omului. „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.” Ce simțăminte sădește în sine omul, în timpul vieții, cu acelea va pleca în viața veșnică. Trupul bolnav se chinuie pe pământ și cu cât este mai puternică boala, cu atât mai mari sunt chinurile. Așa și sufletul, infectat cu diferite boli, începe să se chinuie crunt prin trecerea în viața cealaltă. O boală trupească incurabilă se termină prin moarte, dar cum poate să se termine o boală sufletească, când sufletul nu are moarte? Răutatea, mânia, supărarea, desfrânarea și alte suferințe sufletești sunt niște reptile care se târăsc după om și în viața veșnică. De aici trebuie să înțelegem că țelul vieții constă în aceea că aici pe pământ trebuie să distrugem aceste reptile pentru a ne curăța pe deplin sufletul și înainte de moarte să spunem cu Mântuitorul nostru: „Căci vine stăpânitorul acestei lumi și el nu are nimic în mine”. Sufletul păcătos necurățat prin pocăință nu poate fi în comuniune cu sfinții. Chiar dacă l-ai așeza în rai, nu ar putea suporta să rămână acolo și ar încerca să iasă de acolo.

3. Ați văzut vreodată flori artificiale aparținând meșterilor francezi? Sunt făcute atât de bine încât nu sunt mai prejos prin frumusețe ca o floare vie. Dar lucrul acesta rămâne valabil doar până ce privim ambele flori cu un ochi slab și fără alte instrumente. Dacă vom lua o lupă ce vom vedea atunci? În locul unei floricele vom găsi o îngrămădire de sfori, de noduri groase și urâte, în locul unei creații minunate prin frumusețe și suplețe. Și cu cât este mai puternică lupa, cu atât va fi mai clară diferența dintre minunata creație a mâinilor lui Dumnezeu și jalnica imitație a omului. Cu cât ne adâncim mai mult în textul evanghelic, cu atât mai mult se lămurește diferența dintre acesta și cele mai bune creații ale mărețelor minți omenești. Oricât de minunată și de profundă ar fi orice renumită operă omenească, științifică sau artistică, pe fiecare o poți înțelege până la sfârșit. Este profundă, este adâncă, dar ea are un capăt. Evanghelia nu are capăt. Cu cât privim mai profund în Evanghelie, cu atât mai larg se desfășoară sensurile ei inepuizabile pentru orice minte genială.

4. Și oamenii desăvârșiți au patimi, oameni pe deplin nepătimași nu există; nepătimirea există în măsura deplină doar dincolo de mormânt. Dar la cei desăvârșiți patimile încremenesc, deoarece nu li se dă posibilitatea de mișcare. Fiecare om, oricât de înaltă viață ar duce, de orice daruri binecuvântate s-ar învrednici să nu uite că și el este un om pătimaș.

5. Mulți hoți au mai apărut la noi. Nu din cei care vâră mâna în buzunar sau pradă casele, nu, acești hoți sunt și mai răi și mai periculoși. Ei vin îmbrăcați în costume, pronunță cuvinte mari și drept rezultat fură ceea ce este mai scump, credința. Atunci când omului i s-a furat credința, el își întreabă învățătorii:
- Dar cum să trăiesc acum?
- Trăiți după rațiunea voastră, răspund ei. După cum se știe, rațiunea fără credință nu este întotdeauna un bun sfătuitor și omul începe să urmeze vrerile trupului său și cade din ce în ce mai jos.

6. Fericiți și preafericiți sunt cei ce merg pe calea cea dreaptă. Dar cum să te menții pe această cale? Doar dușmanul ne atacă din toate părțile. Te menții prin îndeplinirea poruncilor evanghelice și prin rugăciunea lui Iisus. Te-a supărat cineva, rabdă. Dușmanul ne învață să ne răzbunăm, dar Hristos, dintru înălțime, ne spune: iartă! Nu vreau să te ascult, Doamne, îmi este foarte greu și îl defaimă omul pe semenul său, încât după aceea tu însuți te înfricoșezi. Rugăciunea lui Iisus ne învață blândețea, nerăutatea, răbdarea. Dă-ne, Doamne, dacă nu să-i iubim pe vrăjmașii noștri, măcar să-i iertăm.

Ca și înaintașii săi, părintele Varsanufie a presimțit venirea grabnică a unor vremuri grele pentru Rusia. Mai sus am vorbit despre aceasta, dar iată încă un exemplu de o astfel de presimțire. „Citind cu voce tare persecuțiile lui Dioclețian, scria părintele Nicon, starețul a spus: «Toate aceste persecuții și chinuri se vor repeta. Acum totul este posibil...». Apoi, părintele a început să citească pentru sine, dar curând m-a distras de la ceea ce făceam și arătându-mi tabloul din carte a spus: «Ce este aici?» Eu am citit: «Ruinele Colosseumului». «Da, observați, Colosseumul este ruinat, dar nu nimicit. Colosseumul, dacă vă amintiți, este un teatru, unde păgânii se amuzau de chinurile creștinilor, unde curgea în râuri sângele creștinilor mucenici... Iadul s-a ruinat, dar nu s-a distrus și va veni timpul când se va face simțit. Așa și Colosseumul este posibil ca în curând să răsune de jocuri, să-l reînnoiască, să-l dreagă. Amintiți-vă aceste cuvinte ale mele. Veți trăi acele vremuri. Aceste timpuri nu sunt departe».”