Recunoștința unui copil

Versiune tiparTrimite unui prieten

Vă scriu că să vă spun o întâmplare cu Sa. ...o minune și o uimire!

După mult, mult timp (aproximativ două luni jumătate), au venit în vizită la noi niște prieteni dragi care au două fetițe: prima prietenă a Sa. și prima prietenă a So.. A fost hârjoneală, povești, alergătură, zâmbet și voie bună.

Sa. știa că vom avea musafiri și de bucurie nu a dormit la prânz. Seara, după ce au plecat musafirii, în 10 minute a adormit exact așa cum era, pe covor în sufragerie. Ce să mai fac... Am luat-o în brațe și am pus-o în pat exact cum era.

La ora 1.30-2.00 o aud pe Sa. că vine în camera noastră (eu o alăptam pe E.) și când mă vede spune cu un glas care aproape dădea în plâns:

Sa.: Mami, astăzi am adormit și nu am scris binecuvântările...

Eu o mângâi și îi spun: Da, așa este. Ai fost obosită, a fost o zi lungă. Mergi și dormi și le scriem mâine.

Sa.: Da, trebuie neapărat să le scriu! Am multe lucrurile pentru care să Îl binecuvintez pe Dumnezeu!

Eu: Tu poți să le spui acum și mami le scrie mâine pentru că Elena papă acum, deci nu am posibilitatea să vin la tine și să le scriem împreună.