Pomenirea celor adormiți

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut-mâna, Măicuța Sofronia!

Aș vrea să vă povestesc despre minunea pe care a făcut-o Domnul cu noi din pomenirea celor adormiți.

Dacă vă mai amintiți, la finalul cursului voiam să vă întreb despre pomenirea celor adormiți și despre numele acela, „Ghica”, care îmi tot „ieșea” înaintea celorlalte nume. V-am zis de asta pe la jumătatea postului Crăciunului și m-ați îndemnat să continui pomenirea și să mă rog. Asta am făcut. Și se întâmpla la fel. Și atât. Nimic altceva nu s-a mai întâmplat.

După câteva săptămâni m-au vizitat fratele tatei și verii mei, de la care am încercat să aflu detalii despre bunicul meu. Gândul meu era că bunicul a făcut poate în război fapte grave sau a trăit lucruri grozave care ar putea explica boala despre care aflase mama de la bunica. Și l-am întrebat pe unchiul meu dacă știe ceva despre bunicu', din război. În câteva fraze scurte mi-a descris istoria lui:

- Cum să fie? a luptat la Cotul Donului, l-a împușcat în picior și când s-a văzut așa, i-a spus camaradului său, un prieten din copilărie și vecin, să-l împuște că nu mai poate merge. Iar acela i-a zis: Nu te împușc, te iau în spate, dacă eu cad, cazi și tu, mor eu, mori și tu. Și așa a făcut, l-a cărat în spate, l-a salvat, apoi au căzut prizonieri la ruși, și la final s-au întors acasă. Apoi s-a însurat și ne-a avut pe noi.

- Deci omul ăla l-a salvat! Cum îl chema?

- Ghica sau Gheorghe, nu mai știu exact. El mai avea un frate A.

Eu dau să notez numele pe o foaie pe care nici până azi nu am mai recitit-o.

După plecarea lor realizez că omul acela l-a salvat pe bunicul. Hotărasc să-l trec pe pomelnic, chiar să dau ceva de pomană pentru el. Culmea este că nu rețin numele Ghica/ Gheorghe, ci A. Pe el îl trec pe pomelnic. După alte câteva zile, verișoara îmi atrage atenția că cel care l-a salvat e Ghica, nu A., cum zic eu. Și mai trece iar un timp. Nimic.
Apoi ajung la Iași, la curs. În timpul cursului îmi aduc aminte de astea toate și îmi propun să vă întreb ce credeți. Chiar vreau să aduc vorba imediat despre asta, dar nu găsesc un moment favorabil. Decid să aștept finalul.

Iar la final, când încep să vă povestesc, cât mai pe scurt, dar luând-o de la început, ca să vă amintiți și sfinția voastră, în momentul în care vreau să pronunț întrebarea: „Ce credeți, numele acela, Ghica, ieșea înainte pentru că...?”, simt o tulburare puternică și ceva din mine care nu mă mai lasă să vă întreb asta, ci să afirm ceva de genul: „Numele acela Ghica este de la cel care l-a salvat pe bunicul meu, de aceea îmi ieșea inainte!”.

Zic „ceva de genul” pentru că nu am reușit parcă decât să îngăim numele de „Ghica” și „el l-a salvat pe bunicul, de-asta ieșea înainte”, din cauza emoției și a plânsului care îmi stătea în gât; parcă voia să iasă din mine cu orice preț și mai repede cuvântul ăsta, numele acesta, simțeam cum vrea să iasă, să îl pronunț, să se elibereze ca dintr-o cușcă, din gura mea, din mine, din străfundul meu. Am fost copleșită de toate astea și am plecat repede.

Pe drum mă tot gândeam la toate astea și din ce în ce realizam minunea: cum nu văzusem legătura cu numele, cum nici prin cap nu mi-a trecut că acel Ghica nu e bunicul vitreg, ci acest salvator neștiut, cum niciun pic în atâta timp și în atâtea ocazii nu mi-a tresărit inima la coincidența de nume, ci doar atunci când am venit să vă întreb.

Slavă Domnului că a lucrat așa frumos și am aflat așa lucru important. De acum port un gând de recunoștință acestui suflet și îl pomenesc mai mereu.

Și vreau să vă mulțumesc de sfatul pomenirii, așa frumos a lucrat inima mea și sper să lucreze în continuare.