Ziua întâi

Versiune tiparTrimite unui prieten
Anca Lovin

„Fiat!”
Şi tăcerea începutului
a vestit
coacerea unităţii noastre.

Cuminte m-am desprins
din coastă-ţi
încercând cu nările
tăria aerului nou.

Am stat privindu-te;
subt inimă, pieptul tău păstra
o lungă urmă vineţie.
Atunci am spus:
„Iată pântecele în care s-a plămădit femeia.”

M-am aşezat alături
veghindu-ţi somnul, certând vânturi
când suflau năvalnic.
Era o legănare
în somnul cel dintâi al tău, Adame.
Era sămânţa ce-ncepuse să rodească
a veşniciei.
Ţi-am încununat fruntea
cu flori proaspăt răsărite
din cuvântul Domnului şi
am lipi urechea palmei de pântecele pieptului.
Sângele a zvâcnit în vine
şi-apoi,
ostenită de măreţia lucrurilor proaspăt plămădite,
am adormit.

Pe când Creatorul
încă îşi spăla mâinile,
mi-au înflorit în trup dureri.