colegei mele, Gheorghieta – in memoriam

„La porțile de aur” după cumplite chinuri,
 luna pe cer în lacrimi fața-și spală;
singură, mai tristă decât licuriciul noaptea:
roua dimineții nu mai vine,
nou răsărit să-i descrețească fruntea,
o nouă rază să-i inunde chipul...

genunchii își pleacă, întreaga privire și-n
 piept inima-i saltă și sânul îi tresaltă
ca fulgul să zboare, Fecioara nenuntită
acolo să ajungă...
Plăpândă, pământie de veghe și nesomn
Haina jertfelniciei îmbrăcă, cine-o va-ntâlni
Să nu o mai alunge, să nu o mai blesteme...

Azi, scutec alb îmbracă al tău Prunc
Natura întreagă primenind-o cu nesfârșită lacrimă -
 petrecând cu sufletu-mpăcat la „porțile de aur”
Mai singură ca ieri rămâne, mai singură ca mâine...
Pruncul, Iisus, în veșmânt de nuntă  la
Ceruri ridicatu-Sa, iar tu, Fecioară, cetatea-ntreagă,
Înmiresmezi cu dafin și parfum...

Drumul, cu flori presuite, treci
Și spinii – inimă înfrântă, nu din rose îi alegi...
mică, deși Mare ești Marie, cu laptele
înțelepciunii ne hrănești,
la sânul tău găsind a noastră pace...

...la porțile de aur, Ana, Estera, Gheorghieta,  Nicoleta,
 sau Maria, îmbracă haina nunții nenuntite –
veșmânt de jertfă și iubire.
...prin moartea lor pe cruce cealaltă pace
să aducă...