"Toţi suntem mari actori. Numai că jucăm ca pe vremuri, cu măşti." (Cella Serghi)

Versiune tiparTrimite unui prieten
Iulia Maria

 

-Ştii care este cel mai mare pericol pentru un om care poartă o mască?
-Că va pierde încrederea celorlalţi..?
-Şi acesta, dar nu, nu  e cel mai mare.
-Care-i?
-Faptul că...într-o zi, va deveni el masca. Va deveni el propria lui mască.
-Toţi purtăm una.
-Da, dar...sunt diferite şi totuşi deşi uneori se aseamănă, le deosebeşte scopul. Fiindcă fiecare purtăm o mască având un anumit scop.
-Ai încercat vreodată să dai jos măştile oamenilor?
-Nu....
-De ce?
-De ce aş face-o?
-Ca să vezi cum arată-n realitate.
-Ştiu deja asta. Sau cel puţin bănuiesc. Am impresia că imaginea ce o am eu în minte nu este foarte departe de imaginea reală.
-Ai vrut vreodată să le dai jos?
-Măştile lor sau ale mele?
-Ambele.
-Nu ştiu. Ale mele, da, au fost momente...când vroiam, când vroiam ca cineva să îşi dea seama, când încercam să fac să-şi dea seama, când vroiam eu să mi-o dau jos şi să o arunc, să aud cum cade pe pământ şi toate ţăndările de gânduri, de nopţi, de lacrimi, de bănuieli şi înţelegeri, de cuvinte să se audă cum se împrăştie. Dar...
-Dar?
-Dar nu ştiu ce aş face apoi. Nu ştiu dacă n-ar trebui să-mi creez altă mască. Iar ale lor, nu am vrut în mod neaparat dar, în unele momente mi-aş fi dorit să nu mai simt că mă izbesc de oameni ca de nişte ziduri. Să nu mai simt tăcerea, să o opresc. Fiindcă era o tăcere obligată la viaţă. Nu avea nevoie de noi, de necuvintele noastre pentru a putea exista ci noi aveam nevoie de ea, pentru că ne temem prea mult. Ne temem de ce am putea spune, ne temem de propriile noastre cuvinte, ne temem de ceea ce am putea auzi, ne temem în fond de noi. De noi şi de ceilalţi. Până şi de tăcere ne temem, fiindcă deşi tăcerea poate fi de mai multe feluri, ea întotdeauna vorbeşte. Întotdeauna spune ceva, de multe ori, ceea ce nu au curaj cuvintele noastre.
-Poate este doar nevoia de încredere.
-Încredere? Straniu cuvânt. Când crezi că e lângă tine şi întorci capul mai sigur ca niciodată că-l vei vedea acolo, în stânga ta, atunci îţi dai seama că priveşti aerul.
-Îţi lipseşte încrederea?
-În cine?
-În tine, în ei.
-Nu. Doar că am luat o pauză, sau mai bine zis, cuvântul acesta şi-a luat o pauză de la...mine.
-Şi deci, tot nu am înţeles, de ce folosesc oamenii măşti?
-Din aceleaşi motive pentru care folosesc şi eu, şi tu.
-Adică?
-Din nesiguranţă. Din teamă. Oamenii cred că o mască are puterea pe care ei nu o au. Puterea de a fi altcumva. Aşa cum vor. Oamenii cred că o mască are puterea unei citadele, de a opri toată suferinţa care poate intra în suflet, care aşteaptă să intre în sufletul lor.
-Greşesc?
-Nu ştiu...poate că uneori, masca aceea chiar are puterea de a ţine la distanţă suferinţa, îngrijorarea, durerea şi chiar iubirea. Doar că, oamenii uită un lucru.
-Care?
-Ştii...poţi să cazi şi să te răneşti, data viitoare o să vrei să eviţi o a doua rănire şi vei încerca să-ţi aperi părţile care sunt expuse unei posibile răniri, în cazul nostru, sufletul dar, faptul că eviţi o rană asta nu înseamnă că dispare, că se vindecă cea care deja o ai. Ea este acolo şi nici o mască nu o poate distruge.Octavian Paler spunea "Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă." Poate că este acelaşi lucru şi la măşti. Măştile noastre se şterg cu o lacrimă.
-Şi cu o atingere care să o şteargă.
-Da...
-În fond, cine îi poate acuza? Fug de suferinţă, este atât de...de specific oamenilor.
-La urma urmei, oamenii fug de orice. Chiar şi de iubire.
-De ce?
-Nu este atât de uşor precum pare să laşi să îţi intre în suflet. Iubirea aduce cu sine lumină, nu tot timpul oamenii sunt pregătiţi să vadă cum arată colţurile, zidurile sufletelor lor, în lumină.
-Oricum, iubirea fuge după ei. Îi urmează.
-Nu. Îi urmează dar, nu fuge după ei.
-Cum?
-De ce ar fugi?
-Ca să-i ajungă.
-Şi apoi ? Apoi ce-ar face? Ce-ar putea face? Îţi zic eu: nimic.
-O iubire neputincioasă, deci..?
-Nu. Doar o iubire concesivă. Ştii, furia poate alerga după tine, teama, trecutul, durerea, la fel. Aleargă după tine şi te ajung din urmă. Iubirea nu.  
-Şi totuşi, de ce?
-Imaginează-ţi doi oameni care totuşi ţin unul la celălalt dar categoric în feluri diferite şi categoric unul dintre ei ţine mult mai mult la celălalt decât celălalt la el. Ei bine, celălalt mereu fuge de cel care-l iubeşte. Mereu este la zece metri distanţă de el. El nu fuge, dragostea lui nu fuge. Merge.
-Ar putea fugi.
-Uneori. Alteori, până şi iubirea e prea rănită ca să fugă se mulţumeste să meargă. Şi la urma urmei, dacă ar fugi ce rost şi-ar mai avea speranţa?
-Speranţa...?
-Speranţa că într-o zi, îl va ajunge. Speranţa că într-o zi celălalt se va opri la mijlocul drumului şi va aştepta. Speranţa că într-o zi în loc de zece metri, vor fi cinci. Speranţa care există dincolo de orice mască.
-Dar până atunci, acea persoană merge singură, în urma celuilalt.
-Nu. Cu dragostea în dreapta ei.
-Şi dacă într-o zi nu o să-l mai urmeze? Dacă într-o zi nu vor mai exista zece metri ci...mult mai mulţi?
-Nu sunt adepta finalurilor fericite dar...
-Dar...?
-Cineva spunea: "Dragostea nu cade niciodată."
-Şi asta ce înseamnă?
-Înseamnă că întotdeauna o să-l urmeze.