Monolog

Versiune tiparTrimite unui prieten
Iulia Maria

 

-Spune-mi un sentiment mai groaznic decât ura.
-Iubirea.
-Amuzant. Nu, serios, spune-mi un sentiment mai groaznic decât ura.
-Dorul.
-Am zis serios.
-Indiferenţa.
-Da...însă eu ştiu unul şi mai groaznic.
-Care?
-Neputinţa.
-Neputinţa de...?
-Neputinţa de...totul.Ştii tu cum se manifestă neputinţa? După zile şi nopţi de suferinţă, zile de un întuneric atât de strălucitor şi nopţi de un realism înfiorător de întunecat. Momente de sufocare, în care simţi că nu mai poţi respira, că te îneci de atâta suferinţă, că e atâta durere şi prea putin oxigen...iar tu cauţi oxigenul, îl cauţi peste tot dar, nu primeşti decât suferinţă. Auzi fiecare dărâmare a unei iluzii, fiecare dorinţă cum este sugrumată de mâinile neîndurătoare ale unui „Nu se poate”, fiecare sentiment de iubire cum e otrăvit de mângâierea compătimitoare dar, care arde ca focul,al unui „Nu e bine”, fiecare pas care e condus de către un „Aici nu e locul tău!” şi care constituie îndepărtarea ta...fiecare amintire care se izbeşte de pereţii sufletului tău şi care nu acceptă să fie omorâtă, care ţipă, vrând, în mod ciudat, exact ceea ce vroiam şi eu....viaţă.
   Însă într-o zi...deschizi ochii şi vezi că soarele este undeva mic,stins pe cer,însă este.Pereţii sunt la fel de albi,de tăcuţi, gata să îţi asculte din nou plânsul,sufocarea, regretele fără să-ţi reproşeze absolut nimic.Tăcerea e în continuare acolo, durerea la fel, totul pare neschimbat dar, sufocarea nu mai este, regretele au amuţit, amintirile au acceptat că viaţa lor, nu este una pe care să o trăiască  la lumina soarelui, ci în întuneric iar ele sunt dispuse să o trăiască aşa. Plânsul s-a oprit şi el, ecoul ţipetelor nu se mai aude...este linişte ?
Şi nu ştii ce să faci, să te bucuri că a trecut furtuna sau să te pregăteşti pentru cea care va veni dar, undeva, în sufletul tău ştii că nu va mai fi o altă furtună....iar acest lucru ar trebui să fie un motiv de bucurie dar, întâmplător, nu este.
Priveşti, respiri, păşeşti, zâmbeşti, trăieşti şi atunci ce nu este bine? Ce lipseşte?
Lipseşte...furtuna. Lipseşte calmul dinaintea furtunii.
Ceea ce e acum, e un alt calm, e un calm de sfârşit. E calmul de după sfârşit. Un calm dubios...
Nu e calm.
E neputinţă.
   Ştii tu de ce durerea deşi e acolo, în sufletul tău, totuşi dintr-o dată nu mai este atât de puternică ? Este o durere stinsă...ştii tu de ce sufocarea a dispărut? De ce plânsul s-a oprit? De ce regretele şi ţipetele au tăcut? De ce amintirile s-au resemnat?
Din neputinţă.
   Ştii, atunci când se întâmplă un accident grav, există riscul ca unul dintre oamenii implicaţi în acel accident să rămână paralizat, asta însemnând ca o anumită parte a corpului să nu mai reacţioneze la nimic, să nu şi-o mai poată folosi. O mână paralizată, un picior paralizat etc.
De suflete paralizate ai auzit?
Nu, probabil că nu.
   Dacă o parte a corpului rămâne paralizată în urma unui accident, un suflet rămâne în urma unei dureri.În urma unei suferinţe care prin puterea sa încetul cu încetul a amorţit acel suflet...atât de tare, încât într-o zi sufletul nu mai simte nici măcar acea durere...
Într-o zi îşi dă seama că nu mai simte acea durere cum o simţea înainte. Apoi, cu timpul îşi dă seama că de fapt, nu mai poate să o simtă. Şi nu doar durerea.
   Într-o altă zi se apropie de acea persoană, căreia ar fi avut să-i spună atât de multe şi-şi dă seama că nu mai are cuvinte. Că nu mai poate să spună niciun cuvânt, că toate cuvintele pe care le simţea în suflet înainte, astăzi sunt moarte şi oricât ar vrea să le reînvie...sufletul nu le mai poate primi, cuvintele nu pot trece parcă de un zid, un zid nevăzut dar, care în acelaşi timp e impenetrabil. Un zid care, înainte nu era acolo.
Apoi, îşi răscoleşte regretele, amintirile şi se pregăteşte pentru un nou val de plâns şi aşteaptă dar, acel val nu vine...şi nici nu va veni. Fiindcă nici asta nu mai poate să facă sufletul.
Aşteaptă să se întâmple ceva....
Să simtă durere, sufocare, dor, iubire, să se simă sfărâmat în zeci de cioburi, să se simtă ca înainte.
Dar nu poate.
Nu mai poate să simtă nici durere,
nici dor,
nici iubire...
Gândul că aş putea pronunţa cuvintele „Te iubesc” îmi dădea  senzaţia de arsură în gât, gândul la trecut, la toate amintirile, astăzi, mă făcea să ridic din umeri.
Ce se întâmplase ?
Nu puteam simţi decât o tristeţe.
O tristeţe ascunsă în cel mai adânc loc din sufletul meu, care şi să fi vrut să o scot la suprafaţă, nu aş fi putut, nu aş fi ştiut cum.
O tristeţe care nu mă lăsa nici să sufăr, nici să plâng, nici să iubesc.
O tristeţe...banală,prăfuită,transparentă, aproape nepăsătoare, aproape indiferentă.
Dar nu, nu era indiferenţă.
Puteam zâmbi, puteam ajuta, puteam chiar ţine la cineva, puteam să-mi pese chiar.
Dar suferinţa, iubirea, dorul, modul în care le trăiam atunci,
astăzi...
Îmi era cu neputinţă a le simţi.