Dialog absurd. Crăciun condamnat la fericire.

Versiune tiparTrimite unui prieten
Iulia Maria

 

 
-“Crăciun fericit!”
-„De ce?”
-„Poftim?”
-„De ce?”
-„De ce, ce?”
-„De ce e fericit?”
-„Cine?”
-„Crăciunul.”
-„Păi cum de ce, fiindcă...fiindcă e Crăciun!”
-„Săracul.”
-„Cum adică?”
-„Săracul. Trebuie să fie groaznic să-ţi dicteze nişte oameni soarta şi să te condamne la fericire. Să vrei să fi trist, să vrei să urli, să vrei să plângi, să vrei să fii furios şi să nu poţi fiindcă...eşti fericit? Fiindcă eşti condamnat la o fericire care e sentinţă dată de oameni?”
-„Nu înţeleg.”
-„Nu trebuie.”
-„Păi, Crăciunul nu are cum să fie trist, să urle, să plângă, să fie furios.”
-„Mda. Corect.”
Cel puţin, Crăciunul nu ieşea din cameră simţind că se sufocă şi nu părăsind camera oricum, lăsând în urmă uşa deschisă, nu, ci trântind uşa o dată, de două ori, de o mie de ori. De parcă uşa avea vreo vină...de parcă uşa mă rănise. Nu, nu mă rănise dar, credeam că dacă o voi trânti de zeci de ori, de mii de ori, va aduna particulele de furie care se plimbau prin jurul meu iar eu voi rămâne fără ea, într-un final.Sau, fără energie. Rămâneam absurd, în tăcere în faţa unei uşi care aştepta să fie trântită încă o dată.
-„Şi totuşi, bine, nu are cum să fie trist, să fie furios dar, de ce să fie fericit? De ce să fie condamnat la fericire?”
-„ De ce să nu fie fericit? De ce să nu fie un Crăciun fericit?”
-„N-are motive.”
„Cum? Aşa ceva n-am mai auzit ! Un Crăciun are nevoie de motive să fie fericit?”
-„Mie-mi sună destul de logic. Ca să fii fericit ai nevoie de cel puţin un motiv.”
-„Ha! Motive! Pierdere de vreme! Cine mai stă să caute motive? E fericit pur şi simplu, adică e Crăciunul, cum să nu fi fericit?”
-„Groaznic. Crăciun condamnat de oameni la fericire, oameni condamnaţi la fericire de venirea Crăciunului. Mie deja-mi sună a Inchiziţie.”
-„Nu ştii ce e aceea fericire!”
-Hmmm. Aici nu te contrazic. Cert e că, deşi îmi este cunoscut termenul, nu-l prea am în vocabular dar, spune-mi tu, ce e fericirea?”
-„E Crăciunul!”
-„Şi după ce trece Crăciunul, ce faci cu fericirea?”
-„Încă nu m-am gândit, dar oricum acum sunt fericit, e Crăciun! Tu nu eşti fericită?!”
-„Nu.”
-Trebuie să fii!”
-„De ce?”
-„Fiindcă e Crăciunul! De Crăciun toată lumea e fericită!”
-„Serios?”
-„Da!”
-„Şi după Crăciun?”
-„Gândeşti prea departe.”
-„Probabil....”
-„Ce contează ce e după Crăciun? Acum lumea e fericită, trebuie să fii şi tu fericită!”
-„Convinge-mă.”
-„Cum?”
-„Asta tu trebuie să ştii şi încă  nu mi-ai zis motivele Crăciunului ca să fie fericit.”
-„Este iarnă, ninge, oamenii zâmbesc, forfotesc şi cumpără cadouri, e multă lumină, beculeţe aprinse, multe culori, roşu,verde, alb..”
-„ Şi ce înseamnă culoarea roşu? Verde?”
-„Ah! Iarăşi gândeşti prea departe! Ce? Trebuie să însemne ceva? Cui îi pasă ce înseamnă, se asortează aşa de bine!”
-„Corect...”
-„Şi cum spuneam, ninsoare, totul alb, brazi, globuri, căldură, familie,colinde...”
-„Pe care le şi înţelegi, nu?”
-„Ah, ce trebuie să înţelegi, doar e colindă! O ştii de ani de zile, important e că e. O auzi în magazine, peste tot!”
-„Şi dacă nu o înţelegi, cum te bucură?”
-„Pe toată lumea bucură! Crezi că înţeleg toţi? E vremea colindelor, te bucură faptul că se cântă, că le auzi!”
-„Aham. Deci, te bucură faptul că ai luat o pauză de la muzica cu care erai obişnuit şi asculţi..altceva.”
-„Da,da,da, e Crăciunul!”
-„Deci, Crăciunul înseamnă colindă, nu?”
-„Da,da !”
-„Colinde care nu sunt înţelese, cărora nici nu găseşti rostul pentru care trebuie să fie înţelese. Un Crăciun neînţeles. Da, cred că tocmai am găsit un motiv pentru ca şi Crăciunul să fie „fericit”.”
-„Nu, tu nu..ah, tu nu înţelegi!”
-„Probabil dar, continuă.”
-„Căldură, nerăbdare, hârtii colorate, brazi împodobiţi, beteală strălucitoare, surpriză, bucurie, copii, râsete, clopoţei, bucurie..”
-„Clopoţei, beteală pentru...?”
-„Pentru Crăciun!”
-„Desigur. Crăciunul are nevoie de mii de clopoţei ca să se facă auzit şi de fire metalice în culori ţipătoare ca să se facă văzut.La urma urmei e totul logic, oamenii se pregătesc de două luni de zile de Crăciun dar, categoric trebuie să depună şi Crăciunul un efort ca să fie văzut de oameni şi auzit, să ştie şi ei când a venit, că altfel cum să îşi dea seama? Cum să-l audă? Cum să-l vadă? Să ştie şi ei când să devină fericiţi.  Crăciun dependent de clopoţei şi staniol colorat. Am mai găsit un motiv pentru care să fie „fericit”.”
-„Şi cum ziceam, nerăbdare...”
-„Nerăbdare? Ar fi fost ceva care m-ar fi pus pe gânduri dacă ai fi zis antonimul, „răbdare.”, asta cu adevărat ar fi fost ceva diferit. Nerăbdarea o au oamenii şi-n celelalte 362 de zile.”
-„Miros de brad..”
-„Să nu întrebi niciodată un brad dacă e fericit că vine Crăciunul.”
-„De ce?”
-„Aşa.”
-„De ce n-ar fi fericit?”
-„Ai dreptate. De ce n-ar fi? Tu de ce n-ai fi fericit dacă cineva te-ar omorî şi în timp ce ai muri ţi-ar cere şi să mori vesel, colorat,să luminezi şi dacă se poate să mori cât mai încet, aşa timp de vreo 30 de zile, numai 30 de zile că după aia poţi să mori cât de repede vrei tu că oricum vei fi aruncat la coşul de gunoi?”
-„Râsete, surprize, copii..”
-„De ce râsete?”
-„Cum de ce? Cum de ce râsete? Fiindcă vine Crăciunul !”
-„Eu cred că se vrea a fi Crăciun. Nu circ.”
-„Dar...”
-„Surprize şi copii? Permite-mi să mă îndoiesc. După listele precise făcute pentru Iphone-uri şi tablete,dacă acei copii ar avea parte de o „surpriză” care să însemne o schimbare bruscă de cadouri, nu cred că ar genera acea „bucurie a Crăciunului” ci urlete şi plânsete, că doar e Crăciunul, nu? Trebuie să primească ceea ce vor, ei nu vor un Crăciun care să le aducă ceva, ei vor un Crăciun care să le aducă ceea ce vor. Un Crăciun inchis între pereţii dorinţelor egoiste şi fără sens ale oamenilor. Un Crăciun obligat să existe doar între acei parametrii...”
-„Şi lumină multă! Crăciunul e lumină!”
-„Lumină, unde?”
-„Unde? Nu o vezi?”
-„Sincer, nu prea..”
-„E peste tot, beculeţe mici şi luminoase, pe case, la geam, în magazine...”
-„A, pentru o clipă credeam că zici de sufle... hmmm, deci, Crăciunul e văzut atât de şters şi palid încât are nevoie de milioane de beculeţe colorate ca oamenii să-i sesizeze prezenţa? Sau să îşi amintească de faptul că va veni?”
-„Nu, dar beculeţele sunt atât de strălucitoare!”
-„Cred că nu are nevoie de strălucire Crăciunul. Cel puţin nu strălucirea unor bucăţi de sticlă. O are el pe a sa. Şi da, are nevoie de lumină dar nu de lumina unor neoane prăfuite. Cred că are nevoie de lumina aceea care nu poate fi dată de niciun bec, care nu se găseşte în magazine, pe străzi, sau la geamuri.”
-„Dar...”
-„Oricum, un alt motiv?”
-„Alt motiv? Vrei alt motiv? Nu ţi-am dat suficiente?”
-„Acestea-s motivele pentru...care trebuie să fiu fericită? Pentru care Crăciunul trebuie să fie fericit?”
-„Da. Sunt motive de fericire!”
-„Bine.”
-„Şi deci, te-am convins?”
-„De ce anume? Să fiu fericită?”
-„Da...”
-„Nu. M-ai convins de altceva.”
-„ De ce anume?”
-„Că în niciun caz nu vreau să fiu fericită.”
-„Poftim ? Nu înţeleg...de ce?”
-„Fiindcă nu vreau. Dacă fericirea este asta, atunci în niciun caz nu vreau să fiu fericită. Dacă fericirea este un clişeu, atunci prefer să trăiesc nefericirea dar, să fie adevărată. Şi acum sunt sigură de faptul că toate aceste lucruri nu-s Crăciunul sau mai bine zis, Crăciunul nu este asta. Nu este nimic din ce mi-ai descris.”
-„Cum?”
-„ Simplu. Nu e o mască. Nu e o mască pe care să o iei şi să o porţi timp de o lună, două săptămâni sau trei zile pe care să scrie mare „FERICIRE” şi scrisul să fie pus într-un cadru de beculeţe reci şi beteală kitschoasă, care să atragă atenţia asupra culorii ei şi asupra luminii care străluceşte şi să-ţi ia ochii de la acel cuvânt, acel cuvânt să existe, să fie acolo, dar să rămână puţin ascuns, în umbră, ferit de o privire atentă, de o analiză amănunţită fiindcă dacă cineva ar privi mai bine la acel cuvânt, el s-ar descompune literă cu literă până ce n-ar mai rămâne nimic din el.”
-„De ce n-ar mai rămâne nimic din el?”
-„Fiindcă e casant. De ce spuneai că eşti fericit? Fiindcă oamenii zâmbesc, ninge, e nerăbdare, lumină, râsete, oamenii alearga sa cumpere cadouri, beculete, beteala, brazi, culori, colinde, caldura, surprize, nu? Toate acestea-s casante. Nu pot rezista, nu-s făcute ca să reziste fiindcă de fapt, ele nu există, sunt precum un glob foarte încărcat, care pare greu când îl atingi crezând că are ceva înăuntru, dar nu, greutatea lui e dată de exterior, de multitudinea de desene, de cantitatea enorma de sclipici de pe el şi-ţi dai seama de asta în momentul în care-l spargi, e gol pe dinăuntru. La fel sunt şi toate acestea, ca şi globul acela...
Zâmbete care să acopere nervi, ninsoare care e „iubită” timp de 10, 5, 3 zile şi apoi oamenii aruncă în continuu cu cele mai urâte cuvinte în ea şi nu-şi doresc decât să dispară, dacă s-ar putea, în momentul în care „a trecut” Crăciunul, în acea secundă să dispară şi zăpada şi să înflorească toţi copacii. Nerăbdare care înseamnă un alt rând de nervi, gânduri care să se îmbulzească la tine-n minte, cerinţe care trebuie îndeplinite, stres, dorinţe care parcă nu se mai îndeplinesc odată iar tu vrei în mod neaparat să se îndeplinească exact acele dorinţe şi exact în acel moment. Lumină? Nu. Aia nu e lumină. E obscuritate dar, da, atunci când un om mult timp, ani de zile nu vede nimic şi dintr-o dată lucrurile îi apar neclare în faţa ochilor, atunci el nu se mai gândeşte că vede înceţoşat ci spune simplu că vede, la fel sunt şi oamenii care de ani mulţi au adunat întuneric în ei şi-n jurul lor încât atunci când văd obscuritatea, o confundă cu lumina. Dar nu e lumină...Ca să fie lumină, trebuie mai întâi să nu mai existe acel întuneric.
Râsete? Nu...dacă râsetele acelea sunt pentru a acoperi tăceri, atunci nu-şi au rostul. Oameni care aleargă şi care se grăbesc? Şi spui că oamenii aceia pot fi bucuroşi? Pot trăi bucuria? Bucuria nu cred că se grăbeşte.Căldură? Dacă trebuie să se lupte cu frigul din suflete, atunci se transformă în fum, în asfixiere. Şi nu, nici colindele nu-şi au rostul dacă devin doar muzică de fundal, dacă devin doar „altfel de muzică” . Oameni care consideră Crăciunul atât de lipsit de culoare încât are nevoie ca ei să adauge fâşii stridente de beteală agăţate de jur împrejur. Culori asortate? Crăciunul nu se „poartă”, Crăciunul nu se asortează. Toate acestea nu înseamnă Crăciun şi ştii de ce?”
-„De ce?”
-„Fiindcă n-au viaţă. Crăciunul o are. Crăciunul este. Este exact asta: viaţă. Şi nu, viaţa nu este stridentă, nu este luminată colorat şi artificial, nu este grăbită, nu este asortată, nu este cadou pe care să-l cumperi din magazine, nu este asfixiere, viaţa nu durează două săptămâni, sau una, sau trei zile. Nu este ceva care „trece” după 3 zile. Crăciunul nu „trece”. Sufletul nu „trece”. Ăsta nu este Crăciun, pe care-l trăieşti, pe care-l trăim, pe care-l trăiesc  unii oameni. E un stupefiant care ţine 3 zile şi apoi efectele sale dispar, dispărând şi aşa zisa fericire generată de acel stupefiant. Ştii, atunci când cineva pictează un tablou, un tablou simplu la prima vedere dar superb, care are semnificaţii profunde, care înseamnă cu adevărat ceva, care îţi ajunge în suflet, însă trebuie privit dintr-o anumită perspectivă pentru a observa acele semnificaţii care, nu sunt uşor de văzut de oricine se plimbă prin faţa tabloului, dacă pictorul care a pictat acel tablou s-ar decide într-o zi să îl înrămeze într-o ramă care să aibă zeci de simboluri evidente, ce ar atrage atenţia, plus o culoare, un auriu orbitor, atunci oamenii ar începe să fie mai atraşi de acea ramă decât de tabloul în sine, semnificaţiile lui, mesajul său ar deveni şi mai ascuns, ar fi şi mai greu de văzut cu ochiul liber, până ce într-o zi ar ajunge la concluzia că tabloul depinde de acea ramă, că acea ramă face ca tabloul să existe, să fie admirat, să fie zi de zi văzut de atâţia oameni însă...ştii, daca i-ai da rama jos, tabloul ar exista în continuare la fel de simplu şi la fel de frumos, cu acelaşi mesaj şi aceleaşi semnificaţii. Tabloul nu era dependent de rama sa, putea exista în continuare şi fără ea. Ba mai mult, abia atunci oamenii i-ar vedea adevărata strălucire, care stă în simplitatea lui, în sentimentele, emoţiile pe care le transmitea privitorului atunci când cel care îl privea încerca să înţeleagă acel tablou. La fel este şi Crăciunul....el poate exista şi fără zgomot, culori stridente, fără masca aceea a fericirii, el nu era o mască. Dacă dai jos masca, poţi să-l vezi mai bine, poţi să-l vezi aşa cum este în realtate şi atunci ai ştii mereu când vine, l-ai vedea, l-ai auzi fără niciun „ajutor” ţi-ai da seama că nu poate fi confundat cu nimic şi este şi înseamnă ceea ce nu poate fi şi nu poate însemna nimic altceva!”