Cioburi de noi

Versiune tiparTrimite unui prieten
Iulia Maria

Lasa-mă să-mi aşez tăcerea,
Lângă tăcerea ta
Şi apoi tăcând împreună
să privim soarele,
stingându-se încet,
singur...
tot mai încet şi tot mai singur...
undeva departe.
Extrem de singur.
Şi privind soarele murind,
simt cum îţi privesc
sufletul...
Oh,bucăţi de suflet împrăştiate
în tine...
în mine...
Ah,cum nu aş putea şti
că sufletu' ţi-e tot un ciob,
când sufletul tău e cea mai limpede
oglindă în care
de atâta timp sufletul meu se priveste?
Şi fiecare ciob al său,
devenind o nouă schingiuire pentru sufletul meu,
în care se aruncă,
spulberându-mi-l în mii şi mii de alte ţăndări,
în mii şi mii de alte dureri,
care tac şi cad continuu,
metamorfozându-se în lacrimi
ce alunecă lin pe chipul tau...
pe chipul meu...
pentru a se rostogoli mai apoi
într-un gol de aer,de praf,de uitare.
Dispărând ca şi când,
acolo nu ar fi fost niciodată o lacrimă.
Iar oamenii să calce în continuare
neştiutori în aceleaşi locuri în care,
altadată cădeau lacrimi,
nebănuind că de fapt, calcă pe bucăţi de suflet,
agonizânde,răvăşite,prăfuite
şi pe cât de murdare,pe atât de ranite...
însă nimeni nu le vede
rănile pline de pulbere şi sânge,
nimeni nu le simte ascuţimea
cu care înţeapă tălpile trecătorilor...
doar noi.
Doar noi simţim fiecare
împunsătură pe care ele ne-o aruncă,
înţepând de fiecare dată golul lăsat,absurd,
tocmai de ele!
Doar tu poţi privi cioburile sufletului tău.
Doar eu pot privi cioburile sufletului nostru.
Lasă-mă să curăţ aceste cioburi,
atât de strălucitoare,atât de vii,cândva,
atât de pătate,acum,
atât de ale noastre,întotdeauna.
Lasă-mă să nu-mi iau privirile de la ele,
căci altfel mi-e cu neputinţă,
să nu mi le ridic spre tine,
şi să nu-mi dau seama că în locul tau,
a rămas doar pustiul
pe care-l umplea cândva sufletul tau
şi o uşă uitată,în grabă,
deschisă.
Lasă cioburile răsfirate,
pe podeaua înnegrită
de deziluzii vechi,
otrăvite cu atâta speranţă.
Lasă-le şi pleacă!
Căci nu mai e timp,
să îţi regăseşti cioburile tale,
cum ai putea
când niciun ciob nu este al sufletului tău,
când fiecare ciob aparţine sufletului nostru?
Şi nicio bucată de suflet nu este bucata sufletului tău,
ci toate sunt bucăţi sfâşiate din sufletul nostru?
Iar dupa ce vei fi plecat,
eu voi aduna în mine,
toate rămăşiţele ale acelui " noi",
în timp ce tu,
tu vei aduna un gol,
un gol atât de perfect,
încât uneori te vei trezi întrebându-te
pe tine,
daca nu cumva lipseşti din această lume,
daca nu cumva între timp,
eu am renunţat să mai fiu eu
şi am devenit frânturi ale lui "noi",
iar tu,ai uitat să fii tu
şi ai devenit încet,
imaginea sufletului nostru-
risipit.
Şi abia în clipa aceea,
îţi vei da seama,
că golul tau a fost mereu lipsa lui"eu".