În căutare de alte dimineţi…

Versiune tiparTrimite unui prieten
Iulia Maria

 

                                                         
“În sfârsit, pot sã scriu ceva fãrã sã distrug frumusetea unui citat. Omul nu are aripi, dar la ce i-ar mai trebui dacã stie sã zboare si fãrã ele?” (Mariana Fulger)
   Mi-era dor de soare. Existau două feluri de dimineţi. Dimineţile în care tăcerea se amesteca împreună cu gălăgia aceea monotonă, cu acel zumzet continuu de fundal şi reuşeau să acopere până şi cele mai ascuţite strigăte,cele mai proeminente stări ale sufletelor. Dacă priveai atent vedeai suflete alergând pe străzi, confuze, disperate, temătoare, unele urlând, altele ne mai putând decât să-şi şoptească durerea. Durere care se împrăştia printre particulele de aer, praf, zgomot, nepăsare...şi nicio frântură din melodia durerii nu mai avea puterea să ajungă la ceilalţi oameni, se pierdea şi atunci puteai vedea cum sufletele îşi caută pe trotuare acele fragmente de durere pentru a le aduna şi a le ascunde în interiorul lor, din nou pentru că, ce rost avea să-şi lase aruncate pe jos bucăţile de suferinţă în faţa unei lumi oarbe? În faţa unor oameni orbi, care ar fi călcat pe acele bucăţi şi atunci ar fi tresărit dezaprobatori dându-şi seama că ceva li s-a pus în cale. Doar că ei nu mai aveau demult o cale adevărată. Tresărirea nu ar fi durat mai mult de câteva secunde şi apoi şi-ar fi continuat drumul, fără ca măcar să se gândească a privi la ceea ce au călcat în picioare, la acea bucată de durere care acum, stătea zdrobită în urma lor şi-n faţa sufletelor. Iar acele suflete ar auzi non-stop agonia fiecărui ciob din acea bucată care ar fi zăcut murdară, mai rănită decât era înainte, mai lipsită de orice speranţă decât a fost până acum, mai bolnavă.
   Apoi, sufletele îşi continuau drumul, adunând din aer fiecare notă muzicală din libretul durerii, ce-ar putea face o lume afonă cu melodiile sufletelor acelora? Ce-ar putea face altceva decât să spună că nu există nicio muzică, să spună cu nonşalanţă şi cu o siguranţă care-ţi stârnea o furie imensă, că ei nu aud nimic. Nu, ei nu auzeau nimic, nu-şi auzeau nici măcar neputinţa de a auzi acele melodii.
   În acele momente simţeam că mă sufoc, că trăiam într-un glob de sticlă, un glob asfixiant, o lume care nu vede şi care nu aude nimic. O lume oarbă şi surdă care se îndrepta spre minus infinit. Oamenii nu se priveau pe ei, se priveau prin ei, rătăceau grăbiţi spre nicăieri. Nu auzeau nimic, nu se mai auzeau nici măcar pe ei, probabil însemna un efort supranatural să stai şi să-ţi auzi bătăile inimii, sau mai grav, putea să însemne un risc, fiindcă ce s-ar fi făcut atunci când vrând să se oprească să-şi asculte inima, ar fi constatat că inima lor...nu mai este acolo? Că inima lor...lipseşte? Că într-un moment, pur şi simplu a dispărut, iar acum nu ştiu unde să o caute, că nici măcar nu ştiu momentul în care au rămas fără inimă...Nu. Categoric erau prea multe riscuri. Iar oamenii se temeau de riscuri, teama aceea transformându-se într-o iubire de compromisuri. O iubire cu care greu putea să concureze vreun alt sentiment nefast în atragerea repulsiei. Fiindcă o astfel de iubire numai dezgust putea atrage şi parcă făcea globul de sticlă să fie şi mai asfixiant.
   Atunci, ce le rămânea oamenilor de făcut? Nimic altceva decât să reacţioneze la stimulii lipsiţi de riscuri.La claxoanele celor nervoşi din intersecţie, pe versurile create de înjurăturile aceloraşi oameni, acum puţin mai nervoşi decât cu un minut în urmă. Şi astfel începeau acele dimineţi...
   Dimineţi cu suflete ce ţipă înnebunite pe străzi, cu melodii de-ale durerilor, cu bucăţi de chinuri zdrobite şi cioburi ce se zbat în desprinderea lor de acea porţiune de suferinţă, dimineţi cu claxoane agasante şi cu lipsă de oxigen, dimineţi cu aer lezat de atâtea cuvinte urâte a căror litere plutesc prin el, dimineţi în care cu fiecare insultă a oamenilor, cerul pare mai departe, mai de neatins, mai inaccesibil, mai paralel cu globul acesta de cristal, atât de fragil şi totuşi prea grosolan. Dimineţi în care las vântul să se lupte cu părul meu şi să se piardă ştiind că la final va lăsa doar dezordinea lui cu care m-am obişnuit demult. Dimineţi cu scârţâitul zăpezii sub paşii repezi a copiilor ce se grăbesc spre şcoală, împărţindu-şi gândurile între gânduri în care se ascundeau teama de a nu se pierde, de a nu cădea pe gheaţă, grija de a nu vorbi cu străinii şi gânduri în care se aflau îngrijorarea de a nu întârzia la şcoală şi totodată promisiunea făcută părinţilor că va ajunge la timp, că nu va intra în clasă după ce a început ora. Totuşi, dacă ei ar ştii că sunt primele şi ultimele momente din vieţile lor când acea îngrijorare  mai exista, când acea îngrijorare mai avea un loc în mintea şi-n sufletele lor, că de fapt îngrijorarea respectivă purta alt nume. Purta numele de interes şi în acelaşi timp avea înţelesul unui alt cuvânt: „a păsa.” Dacă ei ar ştii că erau probabil ultimele momente când verbul acela se afla în legătură cu locul înspre care se îndreptau, că acea simplă şi puerilă îngrijorare de fapt era ceva mult mai mult.Era o dovadă atât de clară că ei aveau conştiintele mai treze decât mulţi alţi oameni. Îngrijorarea respectivă însemna că le păsa de părerea pe care acei oameni care purtau numele de „profesori” şi-ar putea-o forma cu privire la ei, de imaginea pe care ei ar putea-o să şi-o creeze şi chiar dacă nu era aşa, cel puţin le păsa de promisiunea făcută părinţilor, că da, vor ajunge la timp la şcoală şi că nu îi vor dezamăgi. Dimineţi cu „final fericit” pentru copiii confuzi, obosiţi dar, bucuroşi de realizarea lor, că au reuşit să-şi ţină promisiunea. Privind dintr-un anume unghi, era o realizare mare. Să ai conştiinţă, să îţi dai interesul, să-ţi pese de alţii şi de imaginea pe care ţi-o creezi în faţa lor, să-ţi respecţi promisiunile şi să încerci să nu dezamăgeşti însemnau realizări mari, mult mai mari decât ar bănui acei copii, care din păcate îşi vor da seama de ceea ce însemnau de fapt acele momente, mult mai târziu, când secundele respective vor fi închise într-o casetă prăfuită de amintiri, când acel interes deja va fi uitat, când verbul „a păsa” va fi înlocuit de un substantiv cu prefix, „nepăsare”, când promisiunile vor exista doar pentru a fi încălcate şi numărul dezamăgirilor nu va mai conta, fiind prea mare pentru a putea fi ţinut minte. Când tot ce va rămâne va fi o nostalgie şi poate în cazul fericit  o dorinţă de a trăi momente în care să le pese cu adevărat, în care să simtă, să-şi aducă aminte cum este să-ţi pese de cineva, de impresia pe care o laşi,de părerea pe care şi-o formează o persoană despre tine, de urma care rămâne în viaţa cuiva după ce tu pleci, de a te lupta să respecţi promisiunile făcute şi de a face tot posibilul să nu dezamăgeşti, de a simţi cum este să-ţi dai interesul pentru o cauză oricât de neînsemnată ar părea ea la prima vedere, de a avea  conştiinţa vie neucisă în timp de neascultare, de indiferenţă, de incorectitudine.
   Acestea erau dimineţi obosite, dimineţi care şi ele îşi doreau să vină noaptea. Dimineţi absurde, dimineţi fără rost. În care şi eu mă simţeam prea obosită pentru a găsi un rost, fiindcă nu-l vedeam nicăieri, ca şi când n-ar fi existat. Erau dimineţi grele, puteai simţi greutatea lor de plumb cu fiecare respiraţie, cu fiecare secundă pe care o trăiai.
Şi totuşi....existau şi un alt fel de dimineţi.
   Existau dimineţile acelea liniştite, adormite, în care nu mă gândeam la nimic şi dintr-o dată în faţa mea apărea soarele, imens, un rotund perfect, plin de lumină şi de culoare, exact ceea ce căutam eu în lumea aceasta! Atunci, nu mai puteam spune nimic, tot ce puteam face era să tac şi să-l privesc, atunci simţeam că dimineaţa aceea exista cu adevărat, că dimineaţa aceea trăia. Că eu existam. De ce? Ca să trăiesc, poate ca să trăiesc acea dimineaţă, ca să trăiesc acele momente în care priveam soarele...şi în momentele acelea totul avea un sens. Nici nu mă gândeam la vreun sens dar, ştiam că există, îl simţeam. Era în dimineaţa aceea, era în tot aerul, în toată lumea din jurul meu.
"-Când te gândeşti că dacă muream astă noapte, muream fără să văd Ursa mare
-Ar fi fost păcat.
-Atâţia oameni trăiesc fără s-o vadă.
-Li se pare că trăiesc." (Mihail Sebastian-Steaua fără nume)
   Şi oare, pentru câţi oameni a trăi înseamnă a privi stelele? Oare, pentru câţi oameni a trăi înseamnă a te trezi în acele dimineţi şi a privi soarele în tăcere, a zâmbi de mirare, de bucurie, de toate motivele din lume ştiute şi mai ales neştiute, înţelese şi mai ales de neînţeles? Pentru câţi oameni a trăi înseamnă a te lăsa în dimineţile de vară mângâiat de soare, calm ? Câţi oameni se simţeau ocrotiţi de stelele care împânzeau cerul seară de seară? Chiar şi-n nopţile când cerul era supărat, întunecat, stelele erau acolo, chiar dacă cerul nu vroia să le arate strălucirea, ele apăreau doar pentru a nu-l lăsa în întunericul său singur şi pentru a privi din când în când spre noi, poate mult mai des decât privim noi înspre ele. Puteau fi obosite, reci, supărate pe oameni dar, erau acolo, uneori mai departe decât alteori dar erau atât de vii încât pur şi simplu nu aveai cum să nu simţi şi tu viaţă în sufletul tău, să nu simţi că totul în jurul tău trăieşte şi merită trăit dintr-un motiv necunoscut sau poate din simplu motiv că există.
   Ce s-ar întâmpla dacă stelele s-ar plictisi de viaţă cum se plictisesc oamenii ? Dacă stelele şi-ar dori să nu vină noaptea la fel cum îmi doream eu uneori să nu vină dimineaţa, să nu mai existe acea următoare dimineaţă?  Ce s-ar întâmpla dacă soarele nu ar mai răsări din cauza dorinţei mele egoiste? Unde s-ar duce toate acele dimineţi de o fascinaţie de  neînţeles? Acele dimineţi care aveau cu ele o promisiune nespusă, nedezvăluită, că nu vor fi ultimele de acest fel. Îţi dădeai seama de promisiunea lor doar când după un timp realizai că trăieşti o altă dimineaţă, un alt răsărit de soare dar aceeaşi lumină, aceeaşi culoare,acelaşi farmec. Şi oare nu era suficient să simţi că acele dimineţi dădeau un sens la toată existenţa ta, la toată lumea care te înconjura, un sens nevăzut dar, atât de existent încât aveai impresia că-l poţi atinge, oare nu era suficient să ştii că dimineţi ca şi acelea vor mai fi, la fel şi nopţi în care stelele sunt atât de aproape de tine, sunt în faţa ta, deşi par a tăcea ele îţi vorbesc, tăcerea lor şi tăcerea ta îşi spun multe, pentru a putea auzi, pentru a putea vedea, pentru a putea trăi acea viaţă care exista în tot? Care te înconjura şi care se afla şi-n sufletul tău ?
   Omul nu are aripi, nu-i sunt de folos. Unui om îi este suficient un câmp deschis cu un soare care să se înalţe în depărtare şi totuşi foarte aproape de el, să împrăştie norii care au adus furtuna din noaptea trecută, unui om îi era suficient să simtă iarba udă, aerul răcoros dar, viu, atât de viu încât parcă îl vedea alergând prin faţa sa, lăsat de  furtuna ce-a trecut,vântul ce adia la fel de rece şi totodată neputincios dar, până şi-n răcoarea şi neputinţa aceea un om putea simţi viaţa. Dincolo de aerul care a rămas în urma furtunii se puteau simţi florile din acel câmp risipite, în iarbă, înălţându-se cu picăturile transparente de rouă pe care le purtau. Cel mai profund miros era cel de levănţică care undeva, la sfârşitul unei poteci înguste, ascunse de iarbă, lângă un bolovan cu colţuri şi muchii care mai de care mai ascuţite sau mai tocite stătea ferită de toate celelalte flori, atrăgând atenţia doar prin nuanţa sa de un mov puternic, contrastând cu restul câmpului, cu soarele, cu piatra, cu aerul, cu cerul şi totuşi erau momentele când cerul părea atât de aproape încât simţeai că îl puteai atinge, că albastrul acela era în faţa ta, îl respirai. Şi în final, ajungeai la concluzia că poate dimineţile nu aveau alt sens decât acela de a le trăi cu tot, cu tot ce au ele, de a trăi ca să simţi cerul, răsăritul, florile de câmp, aerul răcoros, vântul neputincios, nuanţa intensă de mov a unei flori, poate că sensul de a trăi era dat de însuşi cuvântul acesta. Să trăieşti pur şi simplu pentru a vedea dimineţile şi nopţile, pentru a-ţi vedea propriul suflet trăind.
Categoric, omul nu avea nevoie de aripi ca să poată zbura fiindcă putea aduce zborul la el în suflet. Omul avea nevoie doar de astfel de dimineţi...