Ca să-mi salvez a mea ființă,
Un munte-ntreg mi-ar trebui, căință.
Te rog, o Doamne, iartă-mi reaua mea voință
Că ochii-mi spăl cu-a Ta făgăduință.

Pe tâlhar l-ai curățat într-o clipire
Numindu-l cetățean în raiul nemuririi.
Te rog, o Doamne, dorinței mele înflăcărate
Dă-i semn, că moartea nu-i departe.

Cărare mi-ai deschis spre cer
Cu sângele vărsat de Tine ieri.
Cu frumusețea cerului să mă împărtășesc,
În rai cu îngerii, și eu, să locuiesc.

Multe mi-ai îngăduit, cu bunătate
Dar de folos nu mi-au fost toate;
De nu-mi dădeai Tu, mie, darul
N-aș fi putut să-ndur eu tot amarul!

Atâția ani mi-ai dat Tu, mie hrană
Și trupului și sufletului fără seamă;
Plătesc puțin a vieții datorie,
Cu ce preț a Ta mărinimie?

Ființa mea, netrebnică, bătrână
Tot cere ani și moartea o amână;
Unul, sau doi, sau chiar mai mulți, de îndurare
Ca prin pocăință eu să primesc a Ta iertare.