Bunătatea albastrului

Versiune tiparTrimite unui prieten
Monah Iustin T.

Ce straniu sentiment de bunătate!...
Să fii privit de albastru şi înţeles
de marea pură a gândurilor...
Albastrul e corpul lăsat acolo
pe care sufletul îl contemplă, mirat, aici.

Poate că suntem, de fapt, vieţuitoare marine...
Aparţinem oceanului de deasupra,
am respirat de atâtea ori pe alte nări,
ne-am muiat mereu hainele fără să le udăm,
ne-am înecat de mii de ori fără să ne fie frică
decât de aerul de aici.

Ştii că poţi să-l întrebi despre naşterea ta
şi că ştie ce nu ţi-au spus părinţii tăi...
Albastrul tău... neştiutul tău... începutul tău...
Ghicitoarea la care ai ghicit totul, fără să ştii ce;
un secret pe care l-ai înţeles fără să-l pricepi.

E ca atunci când îţi dai seama
...că nu mai trebuie să mergi nicăieri
...că nu ai pentru ce să fii rău
...că păsările de fapt s-au rătăcit
...că nu vrei să mai fii din nou tânăr.

E ca o promisiune care s-a împlinit demult...

Poate că, de fapt,
albastrul
nu e o culoare...

Poate că albastrul
e un gând bun
care a inundat totul
în Prima Zi a Creaţiei.