Bobotează

Versiune tiparTrimite unui prieten
Ioan Teodor

Doamne, am crezut că eşti departe.
Că nu pot ajunge la Tine, decât trecând prin moarte.
Că eşti prea sus.
Şi nu-i nimic ca să străbată până la Tine, din ce am eu de spus.
Că eşti atât de mare,
Că pentru Tine, Doamne, om - unul între mulţi, însemnătate n-are.
Am crezut că eşti foc necuprins,
Şi de m-apropii, îmi topeşti sufletul, ce pâlpâie stins.
Că eşti o mare nesfârşită de spaţiu şi timp,
În care viaţa din mine e-o clipă; praf bătut de vânt şi nisip.
Am crezut că eşti mai presus de gând şi de cuvinte,
Şi nu-i drum pe care să urce la Tine o inimă slabă şi-o firavă minte.
Doamne, am mai crezut că rătăcesc prin lume hai-hui,
Că mi-s drumurile fără noimă şi că n-am căpătâi.
Am crezut că am un început şi urmează apoi un sfârşit,
Că sunt singur prin viaţă, pui de cuc părăsit.
Am crezut că sunt fără chip, că sunt şters,
Ban calp, aruncat în tină din mers.
Priveam în mine, Doamne, şi nu mă vedeam,
Nu ştiam cine-s, de ce sunt; locul și rostul nu le găseam.

Doamne, am făcut din viaţa mea un nimic,
Mă amorţeam cu păreri şi cu vise deşarte, îndulcite un pic.
M-am privit; gol înăuntru şi neagră, groaznică noapte,
Şi-mi era frică să mă uit în mine adânc, mai departe.
Atunci, fără timp, fără loc, am văzut o lumină.
Un gând? O-ntrebare? Un răspuns din eternitatea divină?

Am văzut cum se deschideau cerurile,
Cum se desfăceau în două mările.
Am văzut râurile întorcându-şi apele,
Am văzut munţii aplecându-şi capetele.
Am văzut dealurile cum se fac şesuri întinse,
Drumuri drepte aşternute peste ţări necuprinse.
Am văzut taina cea mare, aplecată cu faţa spre apă, smerit,
Am văzut chipul Tău, Doamne, blând, compătimitor şi rănit.
Şi Ți-am văzut ochii, Doamne, ochii Tăi i-am văzut,
I-am închis pe ai mei, pentru că sfâşietor m-au durut.
Şi, minune! a rămas aprinsă, am păstrat în mine lumina lor,
…Acum Doamne, nu-mi mai e frică să mor.
Mă uit în mine şi văd pajişte verde întinsă,
Văd munte de aur şi-n el o lumină nestinsă,
Văd ape albastre şi limpezi, cum n-au fost vreodată,
Văd lumea Ta, Doamne, văd lumea Ta toată.
Zboară în mine nesfârşite stoluri de lebede albe,
Udă pământul din mine rodnice, torenţiale ploi calde.
Aleargă bivolii negrii prin nesfârşite câmpii,
Apoi se joacă în mine şotron, fericite mulţimi de copii.
Ce-i în mine acum, Doamne! ce rost şi ce de culoare!
Oare-s tot eu cel vechi? Tot eu sunt oare?
Cum de te-ai gândit, Doamne, să vii Tu, necuprinsul, la mine?
Cum de nu te-ai scârbit de lepros şi-ai venit să-l faci bine?
Cum de mi-ai dat atâta bucurie, atâta nectar şi dulce plăcere?
Cum ai aprins lumină în suflet, și-a țâșnit viața ce veșnic nu piere?

Să fie oare cu strălucirea chipului Tău luminos şi pe munte slăvit?
Să fie oare gustul aluatului dospit, în pâini înmulţit?
Să fie oare atingerea cu tină şi scuipat peste ochii betegi?
Să fie oare mărturia de la cei prohodiţi, sculaţi apoi, treji?
Să fie cuvântul de fericire, rostit cu putere pe culme?
Oare să fie sămânţa de grâu risipită cu sârg peste lume?
Sau poate că este urma cuielor tale din palme?
Crucea înfiptă într-un munte de-ocări şi sudalme?

M-am tot socotit şi nu mă pot dumiri.
Dar mă gândesc că mila pentru iadul din inima mea o fi,
Pentru care Te-ai hotărât că vrei să mori şi să-nvii, biruitor, a treia zi.