Abstract

Versiune tiparTrimite unui prieten
Iulia Maria

E doar ecoul pietrelor ce tac,
E ciobul unei petale de trandafir
Ce-a căzut neglijent pe gresie
Şi s-a distrus într-un zgomot mut.
E doar o frunză bolnavă, galbenă de primăvară,
E pasul tău ce înaintează în depărtarea ta de mine.
E fulgul de nea care îmi înfierbântă sufletul,
Amintindu-mi de golul
în care pluteşte, împreună cu alţi fulgi
împreună cu absenţa ta…
E briza caldă care-mi răscoleşte părul,
imprimându-şi
parfumul tău în el,
Trezindu-mă la viaţă.
Undeva, pe drum ea ţi-a întâlnit parfumul,
iar acum ţi-l poartă-n ea,
Stropi de ploaie ce-mi pătrund în piele
încercând să-mi spele
moleculele de sânge murdărite de singurătate
de dor, de tine
Şi ţipete-n surdină se aud şi mă înconjoară,
Îmi cuprind sufletul, atât de clar şi de confuz,
Alungând iubirea, care-şi găseşte sfârşitul
pe o plajă. Murind, exact în locul în care
s-a născut,
exact în locul în care am salvat-o de atâtea ori
de la moarte, resuscitând-o..
Acum, amândoi o lăsăm să moară,
ea neavând nicio vină...
Luna este prea departe pentru a o lumina,
iubirea noastra fiind
bolnavă în fază terminală de întuneric.
Întunericul nostru.
Am mers şi am adunat rămăşiţele iubirii noastre
şi le-am depus la mine
în suflet.
Mi-am dat seama că erau bucăţi care lipseau,
atunci,
am realizat,
că şi tu ai adunat câteva
în propriul suflet.
Şi astfel am devenit
goluri create
chiar de noi înşine,
rămăşiţe
ale propriei noastre iubiri,
frânturi
din "Sonata Lunii".
Te-am întrebat ce-ai să faci cu ele,
iar tu mi-ai spus
că ai să trăieşti fiecare
rămăşiţă,
ai să asculţi aceeaşi frântură
de sonată
la infinit....
M-am îndepărtat,
paşii mei mergeau agale
pe nisipul uscat al plajei,
În faţa mea
se plimba încet o iubire,
nu, nu era
iubirea noastră. Aceasta era vie.
Ţi-am zâmbit,
gândindu-mă că sunt atâtea iubiri
care se plimbă prin faţa noastră,
aceasta părea
a nimănui, singură,părăsită...
"Asta este o altă iubire
şi nici măcar nu pare bolnavă!
Peste câteva minute
va fi un alt răsărit....
sunt o mulţime de iubiri,
mii de răsărituri!"
ţi-am strigat
iar tu ai raspuns şoptind:
"Păcat că este doar o singură sonată."
"Şi-i a noastră."
"Va fi...."
"Când?" te-am întrebat, oprindu-mă.

"Întotdeauna."