IV

-Nu putem să nu vă întrebăm despre numele de călugărie - Maica Siluana. Toată lumea ştie în ultimii ani - după traducerea cărţii cuvintelor Cuviosului Siluan Atonitul - acel cuvânt duhovnicesc dat de Domnul Hristos însuşi prin Cuviosul Siluan tuturor celor care trăiesc în acest veac - "Ţine-ţi mintea in iad şi nu deznădăjdui". Purtându-i numele Cuviosului Siluan mă gândesc că acest cuvânt vă este, cumva, program duhovnicesc. Sau trăiţi ceva din genul "Pogoară-te în fiecare zi în iad şi nu deznădăjdui"?

- Da, cu adevărat îndemnul meu este mai degrabă "Intră în iadul care este în tine şi nu vei deznădăjdui", pentru că acolo, în iadul din noi, este Domnul, acolo îl întâlnim pe Domnul, şi sigur că nu spun lucrul ăsta oricui, ci numai celor pe care Dumnezeu îi consideră pregătiţi pentru această întâlnire. Noi suntem chinuiţi de o mulţime de spaime şi stăm pe marginea gropii, şi ne plângem că, dacă o să cădem în ea? Nu, să nu ne plângem; suntem în groapă. Una dintre spaimele noastre cele mai mari este să nu ne creadă lumea proşti. Şi, eu m-am liniştit. Am descoperit că sunt proastă şi nu mai am nici o grijă. Suntem destul de proşti, nu vă faceţi iluzii. Cu cât suntem mai ştiutori, cu atâta suntem mai neştiutori. Cu cât bagajul de cunoştinţe e mai mare, cu atât contactul cu necunoscutul este mai mare. Şi atunci, dacă ne smerim în felul acesta, că devenim conştienţi, nu ne mai temem. Dacă vom descoperi că suntem răi - suntem răi, păi zice Mântuitorul că numai Dumnezeu e bun - dacă accept cuvântul ăsta şi accept că sunt rea, atunci nădejdea mea este Cel Bun, că El mă face bun. Şi cu adevărat Sfantul Siluan m-a ajutat mult, si eu aşa am trăit cuvântul lui: "Îndrăzniţi să intraţi în iad pentru că acolo ne aşteaptă Mântuitorul, dar nu fără El." Altminteri, suntem într-un iad în care noi nu vrem să-l vedem pe Domnul, ne întoarcem mereu cu spatele. Să nu ne temem de iad. Iadul este un loc de trecere. Nu putem ajunge în rai fără să trecem prin iad. E vorba de iadul din mine. Şi pe acolo nu pot să trec decât de mână cu Mântuitorul şi El este Dumnezeu. Nici o forţă, nici o putere nu poate să ne facă nimic cât suntem cu El de mână şi cât timp îl avem în noi. Cu adevărat, Dumnezeu e Dumnezeu şi cu adevărat El intră în noi. De obicei, tinerilor care vin şi-mi spun că vor să se sinucidă, pentru că nu mai au nici o nădejde şi că viaţa nu mai merită trăită, le spun că au dreptate. Da, aşa este. Această viaţă nu merită trăită. Dar dacă tot eşti gata să mori, hai să trăim şi o altfel de viaţă doi ani! Şi după doi ani, dacă nu va fi altfel, să-mi spui:"Babă mincinoasă ce eşti!", şi să te sinucizi, dar până atunci să faci ce fac eu, să faci ce zice Dumnezeu să faci, şi o să vedem dacă se schimbă ceva, şi de obicei se schimbă. Dar este un lucru atât de ciudat; de câteva ori în ultimul timp au fost oameni care au venit şi mi-au spus: "Nu mai am nici o soluţie, decât să mă sinucid." Una era o doamnă care se împrumutase undeva şi era ameninţată de cei cărora nu putea să le dea banii că o omoară. Şi ea alesese să se sinucidă. Şi eu i-am zis: "Dar de ce nu stai să te omoare că, uite, o să ajungi in rai!". Şi ea a spus:"Păi, cum? Nu." Vedeţi? De ce, ce forţă ne face să ne purtăm astfel? Un tânăr care a descoperit că are atracţie pentru băieţi şi nu pentru fete, şi că el nu e normal, a zis: "Nu-mi rămâne decât să mă sinucid!" Şi am zis:"Stai, că poate că totuşi mai este şi altă cale". Şi am descoperit motivul pentru care era atras de băieţi, şi trebuia să se întâlnească cu persoana care îl rănise când era copil şi cu care trebuia să se confrunte şi trebuia să-şi rezolve problema aceea, şi apoi era posibilă vindecarea. Şi a zis:"Nu, că dacă mă omoară?!". "Păi dacă tot erai gata să te sinucizi, de ce să nu te laşi omorât?" Asta este lucrarea vrăjmaşului, ne arată o ieşire uşoară. Nu este uşoară, aceea este o ieşire mincinoasă. Şi aşa că, atunci când cineva vine la noi să-l mângâiem, noi nu trebuie să-i dăm tranchilizante, Antideprin, decât dacă este în criză, ci să-l ajutăm să coboare în iadul din el, mai ales dacă suntem părinţi, şi în jurul părinţilor să ne adunăm noi toţi, credincioşii, care suntem slugile Domnului pe lângă Biserică, noi să-i adunăm pe oameni ca să-i aducem să-l guste pe Dumnezeu, să se spele prin spovedanie, să se hrăneasca prin Sfânta Împărtăşanie, că părinţii nu prididesc acum ca să-i aducă pe toţi.

- Maică, cum putem ajuta oamenii aflaţi în prag de disperare, dacă aceştia nu prea cred în Dumnezeu?

- Da, dar Dumnezeu crede în ei, Dumnezeu e acolo. Rugăciunea noastră face mai mult decât sfatul nostru. De obicei, îi putem ajuta prin prezenţa noastră. Sunt suferinţe în care nu putem scoate nici o vorbă, sunt oameni aflaţi în suferinţe atât de mari încât nu putem decât să tăcem lângă ei, dar să fim lângă ei. Însă noi fugim, fugim că zicem:" Da, nu pot să fac nimic, nu sunt în stare de nimic", dar pot să stau acolo, pot să fiu lângă el. Aceasta este un fel de a ajuta, apoi rugăciunea. Există o targă pe care noi îi ducem pe cei căzuţi la Domnul, îi ducem la bunul samarinean. Această targă este pomelnicul nostru. Să strigăm mai mult la Dumnezeu decât la semeni. Un părinte duhovnicesc le spunea preoţilor tineri:"Vorbiţi mai puţin cu oamenii despre Dumnezeu şi vorbiţi mai mult cu Dumnezeu despre oameni". Să spunem lui Dumnezeu despre acea persoană deznădăjduită şi Dumnezeu face minuni. Dar noi trebuie să strigăm ca pentru noi. Asta înseamnă să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine. Ce faci când eşti la ananghie? Strigi: "Doamne, scapă-mă, nu mă lăsa!" Şi atunci, dacă strigăm, Dumnezeu nu-l lasă pe acela şi face minuni.

- Maică, cum eraţi când eraţi studentă?

- Frumoasă şi deşteaptă. (Râsete)

- Ca tânără, aveaţi un program special de rugăciune sau lectură?

- Aveam program de lectură, citeam în fiecare noapte, dormeam o noapte pe săptămână, şi nu, nu mă rugam, nu credeam că Dumnezeu există. Căutam bucuria, şi am găsit-o mai târziu, am avut daruri multe pe care le foloseam în rău, şi daruri minunate care sunt defectele, care sunt talanţii noştri, pe care m-am tot străduit atunci pe cale filosofică să le transform în calităţi, în virtuţi, şi nu mi-a ieşit. Şi acum, de când l-am descoperit pe Dumnezeu, am văzut că El lucrează şi mă trezesc cu câte un defect care începe să "miroasă" a calitate, şi este o minune. La tinereţe e bun un program, dar mai ales este folositor să-ţi asculţi ritmul trupului tău, ritmul firii tale şi ritmul pe care l-a pus Dumnezeu în creaţie: dimineaţă, seară, şi dacă ascultăm acest ritm atunci vom putea să ne bucurăm şi de tinereţe, şi de prezenţa lui Dumnezeu şi să facem acel mult pe care ni-l cere tinereţea. Iar dacă depăşim o limită nu este mare nenorocire, la tinereţe. Îmi pare rău că nu ştiu să vă spun cum este un tânăr credincios decât dacă-mi spuneţi cum sunteţi dumneavoastră.

- Este păcat să iubesc o fată la 17 ani?

- Nu, ar fi păcat să nu iubeşti o fată, să te apuci să iubeşti un căţel, ceva. Nu. Sigur că e minunat să iubeşti o fată la 17 ani, şi la cinci ani e minunat, şi la doi ani e minunat. Tot timpul băieţii iubesc fetele şi fetele iubesc băieţii, doar că fiecare vârstă are un specific al ei. Să o iubeşti ca la 17 ani, să te bucuri că ai 17 ani, să te bucuri că are 17 ani, şi să vă iubiţi ca la această vârstă, că e binecuvântată iubirea la tot timpul. Şi să-i spui lui Dumnezeu: "Doamne, o iubesc!", şi să-i pui pile la îngeraşul ei păzitor:"Sfinte îngere, păzeşte-o de tot răul!", şi să vezi cât de bine o să-i meargă. Păi ce? Dumnezeu ascultă mult mai mult rugăciunile unui băiat îndrăgostit decât a unui băiat neîndrăgostit. E minunat. Curaj!

A consemnat Ioan Butiurcă