O altă stare

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna, măicuță Sofronia!

Aș vrea să vă scriu nonstop... cred că v-aș agasa până la urmă. Sunt așa de bucuroasă și nici nu știu despre ce să zic. Nu a fost o zi excepțională, dimpotrivă, cu multe poticneli, dar... mulțumirile astea de la final de zi mă fac atât de fericită, încât nu mai pricep nimic... dar simt! De exemplu, acum eram tristă, obosită, supărată că iar nu sunt în graficul meu - cel din mintea mea, bineînțeles - cu programul de seara, și mi-am zis că... trebuie să fac mulțumirile, să le scriu, căci sunt prea tristă. Le-am scris și mi-am umplut rezervorul de dragoste și acum mi-a dispărut supărarea.

De fapt, și ăsta e motivul pentru care am scris la subiect „o altă stare” - simt că am intrat pe un făgaș normal al vieții conștient trăite, pe toate planurile, acela de luptă. Adică îmi dau seama și simt că de acum așa va fi: când sus, când jos, când cu bucurie, când copleșită de restul/resturi.

Și nu mă mai sperie starea asta.

Am avut niste clipe când îmi doream să mă retrag în mine, să dispar de la fața locului pentru că nu mai făceam față: trei dintr-odată îmi cereau atenția mea. Și pentru că rugăciunea nu o fac permanent, mă pierdeam, simțeam cum toate aș vrea sa le las să treacă pe lângă mine și eu să nu îmi mai bat capul cu ele. De exemplu, vineri seara spărgeam nuci cu patru fete și bineînțeles că au ajuns să se certe... Ajunsesem să le las, să nu le mai zic nimic, nu le mai dădeam nuci la curățat, le-am zis că, dacă se ceartă, fac singură. Mă așteptam să renunțe să mai stea cu mine, dar nu, au rămas până la sfârșit. Și în încercarea mea de a mă „evapora” am uitat de coliva de pe foc!!! Până la urmă, mă întrebam dar ce fac, cum le las așa să facă ce vor ele? Și le-am pus limită rapid și s-au cumințit. Doamne, nu am cuvinte, niciodată nu voi avea pentru a mulțumi!!!

Acum asta e problema mea, cum să fac când mă pierd în ele, în griji, în copii, în toate. Dar cred că știu răspunsul. E rugăciunea! Aici încă am scăpări în sensul că nu am reușit să clădesc etajul superior pentru situațiile respective; intru într-o stare mută și tristă ca să arăt că sufăr și să se liniștească. Sper să pun început bun.

Cu A e o minune continuă și am așa un gând că, în ciuda tuturor piedicilor, poticnelilor, codițelor negre, până la urmă vom birui. Azi iar a făcut Domnul o minune cu el, grație acestui curs minunat!!! M-am apucat să-i fac niște mănuși și tot aștepta să le termin. Eu croșetam de zor, după n destrămări și amânări, și el a zis :

- Eu nu vin la biserică, adică vin.
- Cum crezi, i-am spus. Te duci la fotbal cu mănușile?
- Cum să merg cu ele, să le stric?!?
- Mă gândeam că le vrei pentru fotbal.
- Dacă le termini, vin la slujbă, dacă nu, nu vin.
- Dar nu am cum să le termin pentru că voi ajunge prea târziu la slujbă, trebuie să mă și îmbrac și să fac și focul, și voi ajunge prea târziu; ți le termin când mă întorc.
- Bine, termină rândul și fac eu focul.
Am făcut cum a zis dar când să plec observ că el se juca pe telefon.
- Ce faci? M-ai încurcat, i-am zis. Acum trebuie să fac și focul, și nici nu te-ai pregătit pentru slujbă.
- Păi nu merg, nu ți-am zis?! Dacă nu mi-ai terminat mănușa...
- Dar nu așa ai zis. M-ai păcălit.

Așa i-am zis, de două ori, și am plecat supărată. Tristă, nu mai zic! Chiar mi-am murmurat ca de-acu, gata, e prins în jocuri, adio tot și toate! Dar nu a fost așa!!!

A ajuns la „Lumină lină”! Și a făcut și focul, a venit pe jos și nu a avut nici cheie, a sărit pe geam, căci eu mi-am zis că nici nu mai iese și l-am încuiat.

Mare este Dumnezeu și cât de frumos lucrează! I-am spus simplu că mă bucur că a venit, nu am mai avut nevoie de alte cuvinte.

Chiar simt că acum ne înțelegem chiar fără cuvinte, că ne simțim unul pe altul ce gândim, ce vrem să spunem.

Îl simt așa de detașat, de mulțumit cu sine și cu noi, îl văd că nu mai are resentimente. Reușesc să nu îl mai cicălesc așa mult. Slavă Ție, Doamne!