HRISTOS A ÎNVIAT!
Am o prietenă care acum şase luni a plecat la mânăstire, fără a spune nimănui, niciodată, despre planurile sale. (Sigur, şi-a anunţat părinţii imediat ce a plecat pentru a nu fi îngrijoraţi). Părinţii mi-au dat numărul de telefon al mânăstirii şi aş vrea tare mult s-o sun, să-i spun cât mă bucur pentru ea, pentru că a reuşit la o vârstă nu foarte fragedă să iasă din vacarmul oraşului şi să aleagă o viaţă mai bună. Nu cred că i-a fost uşor şi-mi pare rău că nu mi-a spus înainte să plece s-o pot încuraja. Ceea ce nu ştiu este dacă se poate s-o sune cineva în afara familiei, dacă îi este permis acest lucru. Vreau să fac asta de câteva luni şi nu îndrăznesc. Ce mă sfătuiţi?
Melania
Draga mea Melania
Ştii, Melania, problema nu e cea a permisiunii, ci, aşa cum cu delicateţe spui, ce este mai bine pentru ea şi pentru tine. Eu cred că e mai bine pentru prietena ta să nu-i dai telefon. Când vei putea, mai bine să te duci s-o vizitezi, adică să mergi la Mânăstirea care acum e casa ei, şi nu la ea! Ea nu mai e singură, ci cu familia ei cea nouă. Aşa cum cei căsătoriţi nu pot fi vizitaţi separat.
La telefon nu se poate comunica nimic esenţial. Să presupunem că ea, acum, trece prin ispitele începutului de drum. Ce-ar putea să-ţi spună? Un om din afară nu înţelege mare lucru! Să presupunem că, fiind la o vârstă mai coaptă, a trecut uşor peste încercările ispititorului de a o întoarce din Cale. La fel, ce-ar putea să-ţi spună la telefon?!
Ea te iubeşte, te preţuieşte, dar acum altfel e cu tine! Vei simţi în rugăciune!
Te îmbrăţişez cu drag şi înţelegere şi respect pentru frământarea ta,
M. Siluana