Pentru Alin, Maică! Am eu gând pentru el, dar neclar la început, ca de obicei. Plec să scriu ceva şi am doar o idee!
Mă gândeam eu că... am trecut şi eu prin faza asta când ţi se spune un adevăr ascuns până atunci cu multă grijă... Şi cu care apoi trebuie să te obişnuieşti, şi cum zice tata, "să-ţi schimbi biografia".

La mine a fost puţin altfel pentru că cei care m-au dat la cămin, sunt şi cei care m-au luat înapoi. M-au lăsat câţiva ani din cauza că erau foarte tineri şi nu aveau unde să mă ţină.

Ideea e că aflând din adevăr pe parcurs, cel puţin la mine, am început să mă bucur de partea asta.

M-am ales cu ceva chestii cam nepotrivite (să-mi permit să zic dureroase?), dar acum observ şi părţile bune din asta.

Şi eu după ce am aflat adevărul mi-a crescut revolta, dar... când a început să curgă adevărul cu detalii şi cu momente din vieţile noastre din gurile lor, am început să simt iubirea lor pentru mine, că nu am simţit-o mai niciodată, înainte de a afla adevărul.

Lipsa adevărului era ca o barieră între mine şi ei doi, ceva reţinea pe fiecare: din partea lor frica pentru ce mi-au făcut, şi din partea mea suspiciunea, judecata şi când e judecată... mai e iubirea aia care trebuie? Nu cred! Adică dincolo de schimbarea asta din viaţa ta, ar trebui să vezi cum ar fi fost dacă NU erai înfiat. La mine ar fi fost o tragedie.

Pentru că nu s-a comunicat cu mine din pruncie până la cât am stat eu, am rămas mult în urmă psihic (psihic, Maică?). Mi s-a scris pe fişa de externare "retard" în vorbire şi "psihic". Şi am recuperat, de recuperat, am fost un copil normal, dar cu cât efort din partea alor mei? Mereu am avut ceva în urmă care m-a tras. Ai mei au fost nevoiţi să mă împingă mereu de la spate ca să ajung la nivelul care trebuie. Acum eu prezint un aspect rău, ca să vezi "progresul" şi să vezi în ce fel ar fi fost dacă NU mă luau înapoi, sau nu mă lua cineva! Nu ştiu ce şanse aveam eu să fiu întreagă acum mintal şi cu toate cele necesare pentru a supravieţui într-o societate ca acum, căci nu prea aveam cum.

Doar faptul că au început să spună din adevăr, pe mine m-a eliberat de multe sentimente negative, ba chiar m-a ajutat să-mi crească sentimentele pentru ei.

Ufff, nu ştiu dacă sunt înţeleasă! Eu încă sunt în dobândirea, obţinerea adevărului. Merge greu, pentru că părinţii se simt foarte vinovaţi, şi le este greu să vorbească despre "greşeala" lor. Dar mă simt mai puternică acum, făcând seminarul am învăţat foarte multe, care mă ajută să îi înţeleg nu numai pe ai mei, ci şi pe cei din jur, în limita putinţei mele.

Am observat, Alin, că ai credinţă în Dumnezeu. Dacă părinţii de acum te-au învăţat asta, cu atât mai mult "jos pălăria", respect faţă de ei. Nu are rost să creezi ură, revoltă pentru cineva care te scapă de multe belele. Cam puţine şanse prin 1991, 1992 să fii înfiat (asta dacă imediat după naştere ai fost adoptat). Atunci era perioada de creştere a avorturilor. Ohoo, cu atât mai mult, nu ai fost avortat! Asta e cel mai de mulţumit mamei celeilalte. Nici eu nu ştiu ce înseamnă o sarcină, dar când vezi o viitoare mamă, se citeşte "un efort" pe faţa ei. Aşa că trebuie să fii recunoscător pentru alea cel puţin nouă luni. Mai ales atunci, riscurile creşteau să fii avortat. Eu am fost scăpată de Ceauşescu, nu era voie avort în ţară. Probabil că nu ştii ce s-a întâmplat de te-a dat la cămin, spre adopţie. Sunt motive întemeiate! Bucură-te de şansa care ţi s-a dat, de noii părinţi, care te iubesc de-a dreptul "gratuit", cum zicea Maica, pentru că le-a fost drag de tine şi par a fi şi credincioşi :). Dă slavă lui Dumnezeu pentru acest cadou! :)

Cu înţelegere şi emoţii cam ca ale tale,

F.