Maică Siluana,
În primul rând aş vrea să vă spun că mi-a plăcut mult răspunsul pe care l-aţi dat Andreei. Şi eu sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, dar vă mărturisesc sincer, că îmi este foarte greu să rămân mereu fermă pe poziţie, tare în credinţă. Problema mea sună cam aşa: am avut timp de patru ani un prieten, care nu era prietenul meu de fapt, deoarece avea deja o relaţie oficială când l-am cunoscut eu. Am fost cu el mai întâi din curiozitate, dar m-am îndrăgostit de el şi aşa am ajuns să nu-i mai refuz nimic, pentru mine nici nu mai conta faptul că el era cu altcineva (între timp a schimbat acea prietenă oficială pe care o avea şi şi-a făcut alta - însă eu tot am rămas cu el). Întrucât făceam absolut tot ce dorea el, am făcut păcate mari împreună (duhovnicul meu tot încerca să mă convingă să renunţ, dar eu în 3-4 luni mă întorceam la el şi o luam de la capăt), asta până când relaţia fizică dintre noi s-a consumat în mod deplin, de data aceasta pentru că eu mi-am dorit acest lucru, nu am făcut-o doar pentru că aşa a vrut el. (Acest lucru s-a întâmplat la 3 ani după ce ne-am cunoscut). Apoi totul a mai durat 3-4 luni. Eu nemaisuportând situaţia, i-am spus că nu mai vreau să mai fim împreună, în asemenea circumstanţe, iar el aparent a înţeles. (Am procedat aşa, pe de o parte pentru că ţineam legătura cu duhovnicul meu, care mă făcea să văd gravitatea situaţiei, şi mă durea faptul că trăiam în păcat, şi pe de altă parte pentru că m-a durut să constat că după acea dăruire, care însemnase foarte mult pentru mine, el nu renunţase la practicile intime de mai înainte, cu care eu nu eram de acord, şi care constituiau un păcat mult mai mare). Apoi am stat despărţiţi mai multe luni, după care am mai căzut o dată în păcat cu el în vară. Şi de data aceasta duhovnicul meu m-a ajutat enorm, întrucât mă simţeam îngrozitor în urma acelei căderi. Au trecut 3-4 luni. La începutul acestui post m-am spovedit şi m-am împărtăşit. Problema este că noi mai ţineam legătura la telefon (doar ca amici, vorbeam foarte rar), dar el a fost trimis de banca la care lucrează la cursuri în Bucureşti - unde fac eu facultatea. Aici, simţindu-l din nou aproape, retrăiesc acea dependenţă sufletească de el... atât de departe de casă, şi de duhovnicul meu, simt cum cad iarăşi în braţele lui (şi asta într-o relaţie fără nici un fel de obligaţii, deoarece el are încă o relaţie oficială - nu e căsătorit cu fata respectivă). Post am ţinut până acum. În acest moment în care scriu nu mă pot ruga, pentru că gândul îmi este la el. Credinţa mea e slabă... simt cum mă clatin, deşi din punct de vedere raţional nu am nici un motiv să reiau această relaţie. Am nevoie de o apropiere sufletească, şi o înlocuiesc/confund cu cea fizică, pe care el mi-o oferă. Ştiu că ar trebui să am răbdare să apară acea persoană care să-mi ofere ceea ce am nevoie şi nu altceva în loc, sunt conştientă de asta si de multe alte lucruri. Însă sunt la un pas de a cădea iar în păcat cu el, mai ales că e aici în Bucureşti. Mi-e frică să nu se întâmple asta, mai ales că m-am şi împărtăşit de curând. Aştept un răspuns, cât se poate de urgent, vă rog din suflet!
Rugaţi-vă pentru mine, căci am nevoie de puterea pe care numai Dumnezeu mi-o poate dărui.
I.G.
Draga mea G.
Mesajul tău mă doare ca o rană deschisă. Iarăşi şi iarăşi văd cât de bolnavi suntem cu sufletul nostru. E boala omului căzut, boala dată de îndreptarea nevoii de dragoste şi tandreţe absolute către oameni, când ea nu poate fi satisfăcută decât de Dumnezeu. Suntem bolnavi de neiubire. Apoi, cum ne mai batem să ne satisfacem foamea de iubire duhovnicească prin cea sufletească şi pe cea sufletească prin cea trupească! Aici e moartea noastră, copil drag! Nu ne folosim puterile vieţii aşa cum ni le-a dăruit Dumnezeu prin creaţie şi anume: duhul, ca să primim iubirea Lui şi să-i răspundem la iubire primind darul vieţii cu recunoştinţă şi folosindu-l după sfânta Lui Voie; sufletul, luminat de harul Lui primit prin duhul nostru, să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne învaţă El, curat, fără păcat şi să ne bucurăm de frumuseţea lumii, iar trupul ca să facem văzută salva Lui cea nevăzută, dăruită nouă şi să sfinţim lumea necugetătoare prin lucrarea noastră în ea... ei, câte am avea de făcut şi ce frumos am putea trăi dacă nu ar fi păcatul.
Tot ce-mi spui, toată durerea ta, e opera păcatului! Urăşte-l, fetita mea dragă şi fugi de el şi iubeşte-te pe tine în Hristos, vindecătorul nostru. Jertfeşte orice impuls, sentiment sau pornire care e contra poruncilor Lui şi alege să faci voia Lui şi vei cunoaşte iubirea şi bucuria după care însetează sufletul tău!
Este posibil, dacă vrei şi ceri mereu şi mereu ajutorul Lui! Dar nu fără cruce!
Curaj!
Cu drag, durere şi încredere,
M. Siluana