Sărut mâna, măicuţă!

Versiune tiparTrimite unui prieten

Şi să ştiţi că pentru mine sunteţi deja mama, măicuţa mea duhovnicească, şi asta dinainte chiar să vă fi scris şi să mă fi luat dumneavoastră şi pe mine în iubirea şi grija de care vă învăluie Domnul ca să ne ajutaţi şi pe noi prin această cale, strâmtă dar plină de minuni şi bucurii care aşteaptă să fie trăite. Şi spun că dinainte să vă fi scris, pentru că nu aveam cum să nu mă simt uimită de minunile pe care le făceaţi pentru ceilalţi din câte mi-am dat eu seama că se putea întâmpla într-un mod atât de deschis şi care nu e deloc pierdere de vreme pentru nimeni din cei care înţeleg ce se întâmplă pe aici.

Iar acum mi-aţi făcut şi mie o minune şi mi-aţi adus un fel de bucurie şi speranţă care simt (şi nu doar vreau eu să cred) că sunt ca la întâlnirea cu Însuşi Domnul, Care, fără să fac eu vreo mişcare, îmi dă să văd şi să mă bucur de Prezenţa Sa şi mă îndeamnă să mă încred că mă poate învăţa şi să trăiesc... astea le simt şi le ştiu că sunt lucruri reale, din singura realitate pe care o putem trăi cu sens, pentru că nu mă mai pot preface în nici o reacţie, nici faţă de mine. Singura trăire de care am fost capabilă când am citi răspunsul de pe site a fost plânsul, iar acum simt la fel o emoţie caldă şi hrănitoare care compensează şi de fapt e ceva mai mult decât atât pentru că şi vindecă durerea pe care o trăiesc ca rezultat al păcatelor mele din trecut dar şi al încă răzvrătirii mele din prezent. E o bucurie care mă şi uimeşte pentru că, eu trăind de când mă ştiu, după cum v-am mai spus, fără să simt nevoia smereniei şi de altfel schimbându-mă mult în ultimii ani încât am dobândit un orgoliu şi o încăpăţânare de nedărâmat atunci când vroiam să le folosesc, acum mă miră cuminţenia şi sinceritatea în care mă găsesc scriindu-vă fără să fac vreun efort ca să simt ceea ce simt.

Vă mulţumesc din suflet pentru că vă faceţi timp pentru mine să vedeţi care este şi durerea mea, şi vă mulţumesc pentru că vă dedicaţi, cu atâta grijă şi cu tot harul cu care v-a binecuvântat Dumnezeu, să ne "descâlciţi" şi pe noi şi să ne arătaţi şi învăţaţi calea cea dreaptă şi mai întâi de toate adevărul din ce ni se întâmplă, adevăr care nu se poate să nu ne izbească pe cei care îl căutăm şi, chiar dacă ne intrigă, nu avem decât să-l acceptăm şi să rezistăm chiar dacă e greu.

Bucuria din seara asta mă face să spun din toată inima că a meritat chiar şi frica de moarte neaşteptată, pentru că uneori, când durerea e prea mare şi devine chiar durere fizică, inima aproape că cedează şi fizic. Şi Îi mulţumesc Domnului că are grijă de mine şi mă calmează când Îl strig, uneori fără să mă încred că voi primi răspuns sau ajutor, dar pe care îl primesc când nici nu mă aştept, tot ca să-mi arate Domnul că frica mea, ascunsă chiar şi faţă de mine însămi, este nejustificată. Tot astăzi m-am bucurat de Prezenţa Domnului la şcoală, pentru că am simţit, citind într-o pauză mesajul "prietenii sunt camarazi de război", un mesaj pe care l-am simţit adresat şi mie, că aveam nevoie să îmi reînnoiesc încrederea că mai există şi oameni nesuperficiali şi poate, şi pentru mine, prieteni din aceia cu care poţi merge duminica la biserică şi care să te înţeleagă cu adevărat sau cel puţin să nu te judece sau să-ţi ţină gânduri ascunse. Dar ca să am prieteni din aceia ştiu că trebuie să fac o schimbare şi la mine, şi una grabnică şi de data asta cu încrederea că va merita, deşi nu am de unde să ştiu cum voi fi după schimbarea pe care vreau s-o trăiesc, dar cred că e singura cale prin care pot ajunge să înţeleg şi să accept cele care încă mă intrigă şi mă determină să cad şi să mă împotmolesc în simple explicaţii raţionale.

Ştiu că sunt mai matură pentru vârsta mea, şi sunt şi prea copil când îmi dau seama cât sunt de vulnerabilă şi cât de lipsită de sens ar fi orice încercare ambiţioasă de a obţine ceva doar pentru simplul fapt că "aşa trebuie să fie" ca să-mi trăiesc viaţa - care de altfel "viaţa asta trăită" sau "realizată" ar fi inevitabil o risipă de energie şi orientare greşită a puterilor sufletului şi oboseală de care ne plângem apoi fără să mai vedem unde greşim. Ştiu lecţia şi din proprie experienţă, cât şi din trăirea la limita renunţării care se materializa de cele mai multe ori prin acea senzaţie de inutilitate şi aşteptarea parcă a anulării fiinţei - pe cât de absurdă, pe atât de dureroasă şi de compătimit a fost experienţa mea cu depresia şi anxietatea şi sentimentul permanent al inutilităţii, de care încă nu am scăpat de tot sau poate doar resimt încă urmele, dar cel puţin mă trezesc dimineaţa capabilă să-mi văd de griji fără să fac din suferinţă ceva de proporţii cosmice şi pot trece prin situaţiile neplăcute fără să mă învinovăţesc doar pe mine pentru simplul fapt că eu sunt victimă. Dar în fine, nu vreau să mă tot analizez, că parcă simt cum cad în extrema unei uşoare autocompătimiri, deşi o maschez frumos ca autoanaliză şi încercare să înţeleg - ştiam că trec prin depresii şi în momentele în care eram depresivă, dar asta nu m-a ajutat prea mult; oricum, nu cred că o să mai trec vreodată prin aceleaşi sentimente oricât de greu mi-ar fi, pentru că ştiu că prin voinţă îndreptată spre ceva care are sens, lucrurile se simplifică şi se pot face multe lucruri frumoase şi bune, din pasiune (sau dedicaţie) îndreptată tot spre un sens.

Şi aveţi dreptate că e ciudat şi lipsit de sens să strigăm la Domnul că nu ne iubeşte după ce-I greşim şi ne lasă să rămânem cu exact ceea ce am dorit în gândurile noastre ascunse, adică doar suferinţă pe care am fi putut s-o evităm şi nu era nici atât de greu modul de a o evita. Dar acum ştiu că am multe de învăţat şi sper ca Domnul să mă aibă în paza Sa şi să mă înveţe El Însuşi, prin dumneavoastră, cu mila Sa, acel mod de trăire pe care îl admir, cu timiditate, la dumneavoastră şi la cei pe care îi învăţaţi la fel. O să îmi fac timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi pentru seminar, pentru că doar astfel cred că aş putea continua ce am început totuşi când m-am hotărât să iau legătura cu dumneavoastră - acel început plin de neîncredere sau încredere copilărească în nu ştiu ce soluţie magică, dar care mi-a adus mai mult decât mă aşteptam şi care mă cheamă spre mai mult decât cred că voi putea cuprinde vreodată.

Vă mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o arătaţi, şi încă o dată vă mulţumesc pentru darul minunat pe care mi l-aţi făcut prin răspunsul de pe site, la care nu mă aşteptam - a fost şi cea mai frumoasă surpriză pe care am primit-o vreodată şi cea mai sincer trăită probabil.

Vă mulţumesc pentru că sunteţi pur şi simplu - mi-am dorit întotdeauna să pot spune cuiva aceste cuvinte despre care mi-am dat seama întotdeauna că trebuie să însemne mult, dar acum vă mulţumesc pentru că mă faceţi să-mi doresc să spun ceea ce cred şi simt, adică să fiu eu însămi şi atâta tot.

Şi vă mulţumesc că sunteţi cu mine şi mă vedeţi aşa cum sunt, lucru pentru care nu o să vă pot, de fapt, mulţumi de ajuns niciodată, dar vă pot avea în rugăciune în fiecare seară, ca Domnul să vă bucure aşa cum ne bucuraţi pe noi toţi cu Bucuria Sa!

Vă îmbrăţişez cu drag şi dor să vă întâlnesc într-o zi,

Cu multă admiraţie şi respect,

Paula

Va veni o zi, copil drag, în care vei mulţumi fiecărui om că este pur şi simplu! Atunci, Domnul va fi lucrat deja cu dorul tău de acum şi va fi biruit împotrivirea egoului la devenirea întru Domnul, la devenirea întru a fi, la împlinirea setei tale de a fi!

Pentru asta te-ai născut, şi pentru asta s-a născut orice om pe lume. O vreme el, omul, nu ştie asta. Dar încet, încet, durerea, anxietatea, depresia, suferinţa fără nume care ţâşneşte din inima omului la fiecare contact cu această lume, îl ajută să-şi asculte adâncul fiinţei, să-şi audă dorul de absolut, de iubire absolută, de fericire absolută... atunci, va auzi şi glasul lui Dumnezeu din adâncul lui: Eu sunt Viaţa, Adevărul şi Calea pe care le cauţi! Primeşte-Mă în inima şi în viaţa ta, aşa cum e ea acum şi aici. Şi eu te voi primi în Bucuria Mea!

Curaj, Paula, copilul meu drag! Nu va fi uşor! Această lume va încerca să te ţină încă prizoniera ei, dacă nu prin plăcerile pe care le oferă, măcar prin dezgustul pe care îl poate provoca! Tu să ai ochii aţintiţi la Domnul şi El îţi va arăta încet, încet, ce este, de fapt, lumea pe care a creat-o El!

Depresiile şi anxietăţile nu sunt decât strigăte ale adâncului tău împotriva felului stupid şi nemernic de viaţă pe care ni-l oferă această lumea când o privim ca pe ultima realitate!

Te îmbrăţişez cu drag şi dor şi, prin tine, îi îmbrăţişez pe toţi anxioşii şi depresivii care caută Bucuria adevărată!

Fii binecuvântată, fetiţa mea!

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar