Eu nu ştiu ce doream de la dumneavoastră când v-am scris prima dată

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna, măicuţă Siluana!
Vă mulţumesc că mi-aţi citit scrisorile şi că încercaţi să vă daţi seama ce e cu mine şi să înţelegeţi prin ce trec şi cum mă poate afecta. Eu nu ştiu ce doream de la dumneavoastră când v-am scris prima dată, fiindcă recitind prima scrisoare m-am văzut exact aşa cum sunt încă, speriată şi înfricoşată şi repezită, încercând să iau cu forţa ceea ce doar Dumnezeu, cu Mila Lui, în timp, ar mai putea să-mi dea, adică o inimă mai întărită şi curajul de a lua viaţa aşa cum e şi de a privi răul în faţă, răul din mine mai ales, pentru că cel din exterior nu prea mă mai înspăimântă. Sunt aproape de deznădejde, dar nu mă las, fiindcă ceva din mine tot strigă spre Cineva, spre Domnul, pe Care încă nu-L urmez cu toată inima, dar Care e bun cu mine şi mă ia cu uşurelul, deşi socotelile mele cu lumea asta s-au încheiat în ceea ce privea încercarea nereuşită de evoluţie a vechiului om care era să fiu.

Dar uneori simt că am o voinţă pe care nu pot să mi-o îndrept orice aş face cu totul spre bine şi ştiu că asta mă face să cad, iar după ce cad mă înfurii şi mă răzvrătesc şi ajung să răspund cu rău răului care este îndreptat spre mine, cel puţin în gândire, dar care se descoperă în atitudinea mea. Mă scârbesc de mine pentru că mi se pare, după ce cad, că tot ce-am făcut înainte a fost inutil iar şi sunt doar o ipocrită care chiar îi face pe oameni să-L urască pe Domnul, adică ajung să fiu aşa cum Iisus ne îndemna să avem grijă să nu fim; ştiu că schimbarea în bine în felul de a fi şi de a reacţiona nu e doar poveste şi nici doar smerenie falsă, pentru că se face cu dragoste sfântă, şi în timp. Dar eu cum văd că încep să "prind firul" unei linişti devin repede falsă sau mă las în mâinile Domnului, dar mai mult ca şi când ar fi treaba Lui să mă facă pe mine bună şi dreaptă. Cred că sunt prea preocupată de felul meu de a fi şi totodată îngrozită să nu fac păcate care ştiu cât de subtil se pot săvârşi, dar tot păcate sunt. Dar acum sunt iarăşi ipocrită, fiindcă încă fac păcate din obişnuinţă, cum ar fi judecata aproapelui sau a părinţilor şi uneori răceală şi neînţelegere sau indiferenţă faţă de oamenii din jurul meu pe care nu pot să-i scuz când îi văd că greşesc, şi cred că răspund aşa cum am fost şi eu tratată mult timp.

Parcă mi-e teamă să mă las totuşi pe Mâna Domnului şi să mă las mai mult purtată de duhul smereniei adică să-mi mai urmez şi dorinţa inimii... În prezenţa celorlalţi nu pot să mă las purtată de dorinţele astea, pentru că nu am încredere că pot spune sau face ceva bun care să-i ajute şi pe ceilalţi. Iar dacă aş spune sau face ceva, aş avea mai mult tendinţa să o fac ca şi când eu aş şti nu ştiu ce adevăr şi aş avea nu ştiu ce bunătate în mine (sau poate e sentimentul meu absurd de vinovăţie când ceilalţi mă judecă pentru că aş fi doar falsă), care mai mult îi descuraja pe cei care îmi cereau ajutorul într-un timp când nici nu-L cunoşteam pe Dumnezeu nici măcar atât cât Îl cunosc acum.

Probabil ar trebui să încetez să-mi pară rău că nu am fost mai bună în trecut pentru că nici nu aş fi prea sinceră, pentru că într-un fel eu tot am impresia că am pierdut pe nesimţite şi mai mult pe nedrept tot ce aveam mai de preţ când eram mai copilă, adică încă bunăvoinţa de a mai face bine şi iertarea şi uitarea răului. Acum parcă îmi revin în minte şi suferinţe din copilărie pricinuite de ceilalţi şi pe care le uitasem şi parcă îi iertasem şi pe oamenii care fuseseră nedrepţi cu mine pentru că nu îi priveam aşa cum acum nu pot, sau nu vreau, să mă opresc, să-i privesc pe oameni cu un fel de reproş pentru răul stupid pe care mi-l doresc şi de care se bucură ca şi când ar fi firesc atunci când mi se întâmplă. Eu vreau mai mult să îmi împachetez, dacă s-ar putea, tot răul şi voinţa de rău din mine, într-o cutie şi să I-o dau lui Dumnezeu, Care ar putea să-mi dea în loc tot o cutiuţă sau cel puţin o suflare de calităţi pe care să nu le mai murdăresc cu resentimente şi de fapt să nu-mi mai permită să mai cad în resentimente şi gânduri rele. Mă simt rea, dar mai mult rea pentru că aşa am cam fost considerată de mică, şi nu ştiu dacă am primit vreodată din partea cuiva mai mult decât afecţiune sentimentală şi care de fapt era mai mult laudă adusă părinţilor pentru copilul frumos şi energic pe care îl aveau. Eram de mică şi sunt încă foarte egoistă, pentru că nu prea ştiu să-mi împart bucuria cu cineva, dar într-un fel uneori mi-e şi teamă că bucuria mea va fi dispreţuită sau desconsiderată şi voi fi respinsă, sau pur şi simplu nu ştiu să mă bucur cu cineva alături. Şi nici nu cred că pot să mă mai mint şi să trăiesc după sentimente de plăcere şi iubire omeneşti, pentru că mi se par prea greoaie şi pline de compromisuri ipocrite.

Nu mai pot să-mi folosesc ambiţia pentru a câştiga ceva anume, pentru că simt că devin prea egoistă şi nepăsătoare faţă de cei din jur. Cu alte cuvinte, mi se pare că tot ce aveam drept căi de scăpare înainte, acum sunt doar nişte fundături şi chiar guri deschise către suferinţa şi neplăcerea care urmează păcatului. Şi simt cum parcă îmi pierd şi elanul de a urma Lui Dumnezeu, şi mă simt vinovată pentru că parcă nu mi-a ajuns ceea ce m-a lăsat să cunosc şi să simt despre Adevăr până acum.

De ce îmi este prea greu să-mi îndrept inima spre El?

Dacă totul ar fi doar visare de-a mea şi cu Ortodoxia în care mi se pare totuşi că ar fi ceva ce oriunde altundeva nu este, sau cel puţin în creştinism ca mod de viaţă, atunci cred că chiar nu mai este nici un sens pentru nimic şi nu văd nici un motiv care să mă reţină să fac vreo prostie pentru că nu mai preţuiesc viaţa (de fapt nu cred că am preţuit-o vreodată, dar am iubit-o, aşa mai timid, când eram bucuroasă de ceva, deşi incomplet pentru că nu mi-am împărţit bucuria cu nimeni şi nu prea am ştiut să-mi fac prieteni). Dar singurul lucru care poate mă mai reţine din a renunţa cu totul este frica, o frică de faptul că de fapt eu nu ştiu chiar mai nimic şi că poate mai am timp să învăţ, deşi îmi cam pierd răbdarea şi pentru mine şi pentru Dumnezeu.

Mă emoţionează tot ce citesc pe site şi înţeleg multe lucruri şi văd tot mai multe greşeli în viaţa mea, dar prea puţine lucruri pot face cu adevărat cu mai multă grijă şi deci nu prea am satisfacţii. Totuşi găsesc mereu o explicaţie pentru suferinţă, dar asta nu-mi dă liniştea şi încrederea în mine şi mai ales acceptarea, o dată pentru totdeauna, că sunt aşa cum sunt şi nu doar cum sunt percepută.

Dar scriu prea mult, şi incoerent probabil sau într-un mod mai complicat, asta poate pentru că şi eu am o structură sufletească mai complicată, sau poate un ego prea iubitor de sine care încearcă să se ascundă cât poate mai bine, deşi e atât de stupidă fuga asta, o văd la ceilalţi, iar la mine tot nu pot s-o opresc. În tot timpul am gânduri prin care îmi explic realitatea şi cele ce se întâmplă în jurul meu şi cu mine, dar se pare că nu mă ajută cu prea mult, de fapt mai mult mă obosesc. Îmi lipseşte credinţa mai sănătoasă, pentru că la mine în familie Dumnezeu nu era decât Cel Care trebuie să ne ajute să trecem peste necazuri şi faţă de Care trebuie să ne scuzăm că nu mergem la biserică şi că nici nu trebuie să fim chiar aşa bisericoşi că tot oameni suntem... astea sunt explicaţiile mamei care se minte tot mai mult pe zi ce trece şi cu care nici nu pot comunica pentru că ajungem mereu să ne certăm şi să ne învinuim pentru lucruri pe care le ducem la extrem; cred că e lipsită de înţelegere raţională, iar dacă o are pentru unele lucruri, face totul să se convingă pe sine însăşi că mai bine să rămână cu frustrările ei şi cu regretul "greşelilor" pe care le-a făcut când era mai tânără. Una ar fi, după capul ei, şi faptul că s-a măritat cu tata, pentru că rămăsese însărcinată cu mine, lucru pe care eu îl văd ca pe o îndreptare a răului pe care-l săvârşise, pentru că au făcut şi cununie religioasă, dar ea nu poate înţelege şi distinge cu adevărat binele de rău şi cred că nici nu vrea decât să gândească şi să facă doar după capul ei, aşa cum îi urmez şi eu exemplul cu stoicism.

Tot ce vreau să spun este că mă împotmolesc şi nici nu ştiu dacă mai pot să mă mai înţeleg cu cei din jurul meu, pentru că m-am şi obişnuit să-mi văd singură de griji, deşi am şi multe defecte pe care aproape că mă sufoc ca să mi le ascund când sunt în prezenţa oamenilor.

Sunt pe punctul de a deveni foarte puţin sociabilă şi probabil de a rămâne toată viaţa singură sau doar între oameni cărora doar să le ascult aberaţiile şi filosofiile şi părerile absurde despre viaţă şi eventual bârfele. Cu alte cuvinte, vreau să fug de mediocritate dar mi-e teamă că o să ratez pe multe planuri aşa cum mulţi îmi prezic cu răutate sau ar vrea să se arate miloşi cu mine pentru "pierderea mea" - oamenii din satul în care locuiesc eu sunt prea puţin religioşi, de-abia dacă sunt 10 oameni duminica la slujbă, şi oricum sunt ipocriţi când vine vorba de omenie şi sociabilitate. Aş vrea totuşi să văd şi partea bună a oamenilor, dar nu ca să primesc înţelegere de la ei, ci ca să mă pot bucura că oamenii sunt totuşi nişte fiinţe create după Frumos şi care trebuie acceptaţi aşa cum sunt şi iertaţi pentru simplul fapt că sunt şi eu om ca ei.

Probabil am tendinţa să cred că dreaptă credinţă este mai mult o lume minunată de idealuri, dar aş vrea să cred că totuşi este şi realitate adevărată. Şi poate mai am tendinţa să vreau mai multe decât pot duce, pentru că mi se pare că eu sunt mai mult înaintea Domnului, asta după ce mă lovesc cu capul de propriile-mi repezeli din gânduri, sau încă răsplata păcatelor mele pe care le-am săvârşit în tot timpul cu nepăsare şi durere şi tristeţe că "aşa e viaţa".

Acum mă simt cam goală, şi poate mi-e şi teamă să mai primesc ceva bunătate şi înţelegere spre lucruri mai profunde, dar poate Domnul mă va milui şi pe mine cu ceva iubire curată în timp.

Mai am multe lucruri de zis despre mine, dar cred că o să mă opresc aici şi sper că nu v-am plictisit şi poate mă zăriţi şi pe mine de unde m-am ascuns şi dacă puteţi, să îmi răspundeţi, deşi nu ştiu de ce v-am scris, pentru că nu prea ştiu ce vreau... Sau poate ştiu sau simt că ceva mă atrage spre dumneavoastră, dar o să las scrisoarea asta mai mult aşa, în voia Lui Dumnezeu, să văd ce-mi aduce înapoi. Iar dacă nu-mi va aduce răspuns, înseamnă că răspunsul e la mine, ca de cele mai multe ori! Cel puţin în minte şi în conştiinţa mea - şi nu am de făcut decât să rezist şi să mă rog.

Încă o dată, vă mulţumesc mult pentru timpul pe care vi l-aţi făcut să-mi citiţi şi să-mi răspundeţi la scrisori. Şi vă rog să mă iertaţi din nou că am scris prea mult. Iar în legătură cu seminarul, cred că aveţi dreptate să îl las pentru după bac, pentru că am mult de învăţat şi de recuperat şi sper să ajung să îl dau bine pregătită. Dar o să fiu la curent cu ce se întâmplă pe site şi o să mă interesez şi de mai multe lucruri pe care vreau să le ştiu mai bine. Îmi place foarte mult cum sunt desfăşurate temele seminarului şi lucrurile care sunt explicate. Încep să mă gândesc că poate mi-ar plăcea să studiez psihologia, pentru că mi s-a părut întotdeauna interesantă şi chiar am mai frunzărit şi câte ceva din Jung sau alte câteva lucruri de pe unde găseam, doar că mă gândesc că eu însămi s-ar putea să am o problemă cu comunicarea şi relaţionarea. Dar o să mă mai gândesc, pentru că mi-ar mai plăcea şi alte lucruri de studiat în cazul în care ajung la facultate... spun asta pentru că încă nu ştiu ce se va mai întâmpla în viaţa mea, pentru că mă gândeam să plec la muncă în Spania, fiindcă văd că mama este preocupată de mine şi nu prea are încredere că o să fiu în stare să fac o facultate decât de la distanţă, lucru pentru care nici nu mă gândesc să mă sinchisesc, pentru că vreau să plec şi eu şi să fiu mai sigură de mine şi să mă descurc cu viaţa mea chiar aşa după capul meu şi bineînţeles, cu ajutorul lui Dumnezeu. În sfârşit.

Să vă ajute Dumnezeu în tot ceea ce faceţi şi să vă dea har să ne descurcaţi şi pe noi cei care vă scriem şi să vă apere de tot răul!

Multă sănătate ca să mai petreceţi cu noi mai mulţi ani de acum încolo. Poate, cine ştie, o să vă cunoască într-o zi şi copiii mei, asta dacă nu îmi iau inima în dinţi şi mă îndrept spre călugărie, care, de altfel, mă cam atrage şi nu cred că aş exagera să spun că aş simţi poate şi chemare! Dar în fine, toate la timpul lor, ca să zic aşa, că sunt cam nerăbdătoare şi mă trezesc visând cu ochii deschişi, aşa cum îmi doresc să vă întâlnesc sau măcar să ajung pe la vreo conferinţă la dumneavoastră într-o zi. Domnul să vă aibă în paza Sa!

Cu multă recunoştinţă şi admiraţie,

Paula

Eu îți sunt recunoscătore pentru dragoste! Şi eu sunt cea care te admiră pe tine pentru că, de fapt, copil drag, tu proiectezi pe mine toată minunea care eşti! Da, da, eşti o minune! Felul în care suferi este de o uluitoare maturitate, ceea ce este şi mai chinuitor când ai 18 ani!

Durerea ta este o durere firească! Toţi adolescenţii simt această durere, toţi se sufocă în cadrul strâmt al opţiunilor părinteşti, care refuză să creadă că s-au născut ca să fie sfinţi! Desigur, sunt mulţi adolescenţi care au fost deja grav răniţi, sau chiar ucişi în această dimensiune a dorului lor, şi s-au aruncat în deznădejdea pe care încercă să o astupe cu surogate de iubire, cu alcool, drog, sex, distracţii, gălăgie... Şi e atâta durere acolo!

În acelaşi timp, Paula, eşti doar un copil. Acum ai de învăţat o taină mare, copil iubit: taina Paulei! Da, tu eşti o taină! Tu eşti slujitorul, iconomul tainei lui Dumnezeu, care este Paula! Tu, aici şi acum, eşti chemată să aduni în cutiuţa aceea tot ce deteşti la şi în tine şi să o oferi Domnului ca să o transforme, aşa cum transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui. Da, să o transforme în viață adevărată! În bucurie. Nu, nu ia Domnul mizeria noastră ca să pună altceva în locul ei. Asta ar însemna să ne amputeze, să smulgă din noi chiar fiinţa noastră, părţi din ea! Nu, eu, tu, noi am trăit şi când am păcătuit, şi când eram nesimţitori... acea viaţă risipită m-a trăit, am irosit-o. Am nevoie de ea. Domnul o ia în iubirea Lui şi o transformă. El îmi ia puterile mele slabe, fireşti, şi le face dumnezeieşti. Pe ele!

E aşa simplu, om drag! Lucrurile par complicate, şi chiar sunt, atâta timp cât omul este confiscat de dorinţe arzătoare, străine de planul lui Dumnezeu cu el: îndumnezeirea! Atunci, omul trăieşte un război sinucigaş: pe de o parte, face ce vrea, ce-i vine, ce-i place, fără să se încredinţeze lui Dumnezeu şi să-L întrebe dacă ce face e sfinţitor sau nu, şi, apoi, strigă la Domnul că nu-l iubeşte! E ciudat, nu?

Te aştept cu mult, mult, mult drag şi încredere!

Da, cred că eşti mai degrabă făcută pentru maximalismul monahal! Dar asta vom mai vedea! Acum să iei Bacul şi vorbim!

Dumnezeu să te binecuvânteze şi Măicuţa Domnului să te mângâie şi pe tine şi pe mama ta!

Cu drag mult,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar