Dragă Doamne

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sunt copilașul care a rămas uitat în negura durerilor. Când am devenit conștient că exist am fost rănit. Nimeni nu m-a auzit când am avut și eu o durere, sau o părere de spus. Am crescut înconjurat de inimile goale ale părinților. Ura pe care și-o proiectau unul asupra celuilalt în final a fost proiectată asupra mea. Am preluat respingerea lor, am preluat scârba pe care ei o simțeau în sufletele lor. Am preluat tot tacâmul. Sunt aici. Încă am refuzat să cresc. Am refuzat să trăiesc în continuare așa. M-am săturat. Nimic nu mă va face să ies de aici, decât Hristos. El e singura mea speranță. M-am închis în mine însumi. Nu am îndrăznit să spun și celorlalți cum mă simt. Când sufăr mi se pare anormal ca ceilalți să știe că eu ...sufăr. M-am închis în lumea mea și, da, am refuzat să cresc. Am refuzat pe toată lumea care dorea să intre pe teritoriul meu afectiv. Am moștenit dorința de singurătate a mamei. Am dorit să mă izolez, să fug de responsabilități, să fug de acest „eu” al meu. Am refuzat să fiu „eu”. Mereu am fost „el”, „ea”, niciodată „eu”. Am refuzat să fiu”“eu” copilul suferind, copilul egoist, copilul doritor de atenție, copilul indiferent, copilul rănit.... copilul care avea nevoie să plângă toată durerea. Acum nu o pot plânge. Încă, poate, refuz să o plâng sau chiar nu pot să plâng. Eu copilul, nu pot plânge ce a fost. Am refuzat să am o mamă alcoolică și un tată care își înșeală mama în fața mea. Am refuzat să fiu acel copil! Și poate e din vina mea? Oare eu eram vina? Deși mintea mea îmi spune că nu eu simt o mare durere când zic „vina mea”. Deci așa am gândit. Ce anormali eram în familie. Tata și mama nu s-au îmbrățișat niciodată. Eu nu îmi aduc aminte. Tata nu s-a preocupat de mine. Am devenit indiferent față de ceilalți care și-au proiectat ura lor asupra mea. Rezervorul meu, bunule Doamne, de iubire s-a închis. Îmi e frică să ofer iubire pentru ca să nu fiu mai apoi abandonat. Îmi e frică să mă apropii de oameni din teama de respingere. Cei din copilărie m-au subestimat .Mi-au călcat demnitatea. Și totuși, eu copilașul, nu înțeleg de ce sunt așa. Nu înțeleg uneori de ce nu pot ajunge la Hristos. Mă doare. Plânge partea aceea mută în mine. Și totuși îmi e frică să mă arăt așa cum sunt. Îmi e frică să fiu așa cum sunt. Așa cum mă simt eu bine și bucuros. Îmi e frică să ies, Doamne, la suprafață și să spun că mă doare pentru că atunci când o fac cel de acum din prezent mă rănește. Vine și îmi aduce îndoită durere și nu mai rezist așa. Mă închid cât mai bine aici, să nu ies de aici, pentru că îmi e frică. Sunt trădat. Violul mamei m-a închis în interiorul meu. M-a lăsat prizonier propriilor mele simțiri. Nu pot sparge zidul acestuia. E cam gros. Am evadat atunci în timpul violului într-o altă lume. Nu știu dacă am și rămas acolo. Atunci mama mi-a umplut inima de frustrare, de neîncredere, de plăcere și confuzie. M-a învățat de atunci ceea ce știe acesta de acum. Să se auto-abuzeze. Simt uneori că nu mă pot adapta în preajma persoanelor noi. Senzația primă e de respingere. Mama atunci mi-a transmis că e incapabilă să fie mamă. Mi-am asumat rolul tatălui sau al mamei. Nu știu. Trebuia să am grijă de mama, pentru că era beată. Nu am fost un copil dorit. Mama mi-a zis că de mică nu dorea să se fi născut și că a făcut avorturi. Nu am fost un copil dorit de dânsa, deși o parte din ea cerea împlinirea femeii prin copii. M-a abandonat de multe ori și mi-a trădat încrederea. Nu putea să țină un secret pe care eu îl ziceam. Totdeauna trebuia să știe și vecinul. Când mi-am dat seama era prea târziu. Mă întreb, Doamne: am primit sentimentul, dorința ei de izolare, de fugă de lumea aceasta, de a înfrunta lumea, dar oare câte și câte am mai preluat?
La mine o relație nu se poate întemeia sută la sută pe încredere. Simt că în ceilalți nu am încredere, decât ceilalți să aibă încredere în mine. Mă simt neprețuit și lipsit de dragoste. Nu m-au prețuit părinții mei ca fiind un dar de la Tine. Mă întreb dacă în cazul incestului eu sunt de vină. Nu sunt de vina eu. Dar durerea pe care o simt îmi spune că eu așa am crezut. Un rezultat evident a fost confuzia identității. Nu am mai știut ce sunt: fată sau băiat. Eu nu înțeleg diferența dintre dragoste și sex. Dragostea pentru mine reprezintă momentul incestului. Așa m-a înzestrat mama mea. Dorința de a simți dragoste din partea părinților e de fapt sexul din toate colțurile internetului. Asta e durerea mea. Am evitat să mă gândesc la incest .M-am aruncat în „arta” învățatului, a studiului, dar fără folos. Fantasma m-a urmărit până când am ajuns să scriu despre dânsa. Încă urăsc. Încă o privesc cu ură Doamne, încă nu au dispărut resentimentele....Tu binecuvânteaz-o pe cea care nu m-a înțeles. Mă consider neînțeles de ceilalți, mă consider diferit, total diferit de restul oamenilor. M-am închis în mine și am ales să fiu rob durerilor decât să le trăiesc cu Tine. Doamne, miluiește... și iartă-mă pentru toate rănile pe care Ți le-am provocat. Cât ai suferit Tu Hristoase când eu am fost abuzat și nu numai...
Copilașul rănit

Dragul meu Băiat,
Acum, dacă-ți plângi durerea și spui lucrurilor pe nume, pui început bun vindecării. Vindecarea o lucrează Domnul în noi, iar al nostru este să ne asumăm ce am lăsat deoparte, ce am negat și, mai ales, să ne răstignim pornirile de a ne folosi de păcat pentru a ne înăbuși durerea.
Da, Copilul din tine are dreptate, tu, cel care ești acum, nu-l înțelegi. Tu ai ales să te mângâi de lipsa de iubire folosind colțurile, cotloanele internetului. Dar el, copilul, cel abuzat și violat, e acolo și plânge, și e singur. Tu ai primit „bomboane” și alte „dulciuri” de la păcat pentru ca să poți face față durerii sau să fugi de ea. Dar el, copilul, cum minunat spui, a rămas cu gustul incestului în locul dragostei! . Copilul trăiește mereu acel amestec de dezgust, frică, plăcere, oroare, vinovăție... El Îl dorește pe Hristos și mângâierea Lui, dar cel mare se simte stânjenit în fața Domnului pentru că ar trebui să renunțe la plăcerea care-l face să uite durerea, inclusiv plăcerea de a i se face dreptate, așa cum își imaginează el: prin răzbunare...
Acum, Dragul meu Băiat, va trebui să te silești din toate puterile să faci ce-ți cere Domnul, indiferent ce simți. O vreme. Simțirea ta e captată, captivată, fascinată de plăcerea „compensatoare” a păcatului și ai nevoie de o rupere, de o dez-robire a ei prin lucrarea poruncilor. Da, nu vei fi fericit în acea perioadă, vei suferi chiar, dar va fi o suferință spre naștere. Pe când, de vei face ce-ți face plăcere, îți va fi mai „ușor” cât durează plăcerea, dar nu vei fi fericit, ci din ce în ce mai nefericit, pentru că vei fi împins să devii și tu „violator”. Ai nevoie să crezi că Dumnezeu te iubește și că ascultându-L pe El ajungi la Bucurie și Viață. Credința va naște cunoașterea de care ai nevoie și din acea cunoaștere vei trăi experiența dragostei și a bucuriei. Acum tu crezi că trecutul tău te condamnă la păcat și această credință naște cunoașterea păcatului. Dar e minciuna vrăjmașului întrupată într-o lege a psihismului căzut și rănit de păcat. Dar e minciună și o putem demasca și șterge din memoria noastră.
Știu că e greu ce spun, dar dacă vei fi ascultător și vei face ce-ți cere duhovnicul și ce te învață și Seminarul, vei birui!
Nu te baza pe ce simți, nu deveni rob plăcerii, dar nu disprețui plăcerile binecuvântate de Dumnezeu. Aici e înțelepciunea: să refuzi plăcerea de a „gusta” o imagine nerușinată, de exemplu, și să-ți oferi plăcerea sănătoasă de a înota, de a alerga, de a desena sau cânta... Prin mătănii și închinăciuni vei îndepărta ispita, iar prin aceste plăceri curate vei întări puterea trupului în viață curată.
Cu nădejde că înțelegi ce spun și cu rugăciune,
Maica Siluana

De ce așa MARE acea durere predată lui Dumnezeu?

Săru'mâna măicuță Siluana,

Dumnezeu să binecuvânteze inima dumneavoastră plină de iubire!
E incredibil ce mi se întâmplă, sau mă așteptam din ce mi-ați spus! Nu am simțit niciodată atâta greutate și durere după Liturghie. Stăteam acolo în biserică și mi-am adus aminte la începutul Liturghiei de incest și i-am zis lui Dumnezeu să mă vindece acolo de incest, să mă ajute să mă vindec. La sfârșitul slujbei părintele anunță noii membri ai consiliului parohial și oricum simțeam durere încă de la slujbă, dar atunci s-a mărit deodată. Am simțit cum îmi explodează sufletul de durere. Nu a fost niciodată așa de mare!! Mă uitam la Mântuitorul pe Cruce și am observat că sunt egoist. Că la rănile pe care eu I Le-am provocat prin păcat nu m-am gândit. Durerea se adâncise și mai tare... pe deasupra. Nu mai puteam rezista. A fost o durere surdă și înăbușită. Doar „Doamne miluiește” mai reușeam să zic. Pe măsură ce ziceam încă și încă mai tare era durerea. Ufff, am simțit că nu mai suport, dar nu m-am împotrivit. Până la urma s-a mai micșorat. Mulțumesc lui Dumnezeu. Apoi am plecat la școală pentru un proiect. Acolo eram foarte nervos, foarte, foarte nervos! Uffff, a mai trecut ceva timp până mi-au trecut nervii. Acum când scriu e mai bine. Nu mai e așa mare durerea în intensitate. De ce așa MARE acea durere predată lui Dumnezeu? Ce-i drept m-a întărit Dumnezeu și nu am cârtit, am dus-o până la capăt. Dar de ce așa MARE? (acum nu mă plâng, mă bucur că i-am predat-o Domnului)
Cu mult drag și pace în suflet
Copilașul rănit

Dragul meu Copilaș,
Durerea e mare pentru că încă nu ai învățat să o predai lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Dar Slavă Domnului pentru cât o faci. Mai e acolo și un reproș, o împotrivire la ce a fost. Or, această împotrivire împiedică mila și mângâierea lui Dumnezeu să vină în rănile noastre. Rugăciunea, răbdarea, pe care deja le dobândești, și perseverența te vor ajuta să vezi diferența și să alegi mila Lui. E o mișcare a sufletului care se așează într-un „Da, Doamne, mie mi s-au întâmplat toate astea și ca urmare a lor sufletul meu a greșit mult și a căutat mângâiere în altă parte decât la Tine! Te rog, vindecă și mângâie sufletul meu, ridică povara mea și mă vindeca așa cum știi și când voiești!” Atunci povara ta devine povara Sa și o vei simți ușoară. Acum e important să nu mai primești întrebarea „de ce?” și să o transformi în „ce să fac acum, ca să ies de sub blestem?” Trecutul nu se mai poate schimba. O să-ți pun mai jos un cuvânt al Sfântului Naum către monahii săi, din care vei învăța ceva în acest sens:

„După acest cuvânt, minunatul sfânt al lui Dumnezeu tăcu. Atunci, Athanasie monahul îl întrebă:
Spune nouă Părinte Igumen, câtă vreme trebuie omul să se căiască pentru un păcat, cât să se gândească la el?
Pe chipul aspru al Sfântului Naum s'a ivit un zâmbet blând, și a răspuns așa:
Despre aceasta voiesc să vorbesc chiar acum, duhovnicescule fiu. Răspunsul la întrebarea ta se găsește în al treilea așezământ, cel al curățirii.
Curățirea, frați monahi, urmează după pocăință – și anume, după pocăința cea mare și desăvârșită. Pocăința cea mică este ca o scărpinare a rănii ce-l arde și îl mănâncă pe om. Curățirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăiește cu adevărat de păcatele făcute, are două dorințe: să șteargă cumva din trecut negrele sale păcate și să nu le mai săvârșească niciodată. Cum își va șterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Priviți lacul cel mare de dinaintea noastră! Poate, oare, un om ce stă pe acest țărm al lacului să spele o pânză de pe celălalt țărm? Zilele ce s'au dus nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Și numai Unul Dumnezeu, Atotțiitorul, poate spăla și albi zilele noastre negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele și le poate șterge din viața noastră. Curățirea de păcate o face Însuși Dumnezeu, prin Duhul său cel Sfânt. Domnul lucrează, cu dragoste, curățirea tuturor celor care i-o cer. Precum maica își spală cu bucurie și cu dragoste pruncul care a căzut în noroi și s'a murdărit, ce vine plângând și-o roagă să-l spele și să-l curățească, așa și milostivul nostru Tată ceresc îi curățește pe păcătoșii ce strigă către El, întinați fiind. În cele din urmă, numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele și să le șteargă din viața noastră, numai El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele psalmistului. Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit și osteneală pe măsura puterii și înțelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede ce voiește sfânta voie a lui Dumnezeu ca voia noastră să facă și să înfăptuiască. Osteniți-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor celorlalți, cu înfrânarea, curăția trupească și duhovnicească, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morții și a înfricoșatei Judecăți a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veșnică a dreptului și la cumplitele munci ale păcătosului în iad, și cu toate celelalte poruncite în Evanghelie, de Sfinții Părinți ai Bisericii tâlcuite și în pilde înfățișate. Toate acestea – toate, de la cele mai mari până la cele mai mici -, slujesc la curățirea sufletului de păcate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor vindeca rănile păcatului. Trezirea înseamnă vederea rănilor sufletului. Pocăința înseamnă tăierea și deschiderea acestora. Curățirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca aceasta să se poată tămădui. Și atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, Părinte Athanasie, trebuie să ne căim și să ne curățim, și fie de vrem fie de nu vrem, să ne gândim la aceste răni. Ai întrebat cât trebuie să se căiască omul. Câtă vreme rănile nu se curățesc și nu se vindecă pe deplin, și până ce nu piere urma lor! Căci căința este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăți de puroi dacă nu le deschidem mereu. De aceea, nu poate fi curățire fără pocăință. Când rănile s'au curățit și s'au vindecat pe deplin, atunci nu mai sânt răni, și nici căință. Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârșite. Așa cum nu ne mai gândim la rănile ce le-am avut cândva pe trup și acum s'au vindecat, așa nu ne mai gândim nici la păcatele care au trecut și care s'au șters din sufletul nostru.
Dar și cu toate ostenelile și chinurile pentru curățirea sufletului, nicicând nu ne-am curăți fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu. Iată pentru ce, în această mănăstire, călugării au în inimă și pe buze rugăciunea neîncetată: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul!,” pravilă pe care o țin neabătut. Frați monahi, fericiți cei ce s'au trezit, îndoit fericiți cei ce s'au pocăit, întreit fericiți cei ce s'au curățit!
Al treilea așezământ pe care vi-l las este despre curățire. Întreită fericire v'a dăruit Dumnezeu: întâia fericire – să vă puteți mântui, a doua – să vedeți în Împărăția lui Dumnezeu mântuirea tuturor păcătoșilor care se pocăiesc, și a treia fericire – că împreună cu voi să afle mântuire în Raiul cel dulce toți monahii și toți închinătorii acestei mănăstiri, ce vor fi până la sfârșitul vremilor.”
(Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei și Jicei, Cele IV așezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei, Predania, 2008, p. 21-24.)

Eu cred că durerea pe care o trăiești e lucrarea lui Dumnezeu în tine și e spre Viață, nu spre moarte!
Doamne, întărește pe Copilul Tău!
Cu drag, rugăciune și mare încredere,
Maica Siluana