- partea XIII

Versiune tiparTrimite unui prieten
Doamne. Înaintea Ta cad și mă rog. Simt asupra mea ispite puternice și înțeleg acum că nu sunt vrednic de iertarea Ta, nu am cum să o primesc pentru că mândria îmi ucide firava pocăință. Darul tău este desăvârșit, dar inima mea e atât de acoperită de necurăție. Cum să mă smeresc mai mult fără să fiu călcat în picioare de ceilalți? Pentru că sufletul meu poate câștiga mult dintr-o umilință totală și nesfârșită în fața celorlalți, dar folosi-se-vor, oare, cei dragi din jurul meu de această batjocorire a mea? E o întrebare prostească și naivă, dar așa sunt și mă simt eu astăzi, prost și naiv. Aici este marea mea luptă și sper să nu mă mint. Încă nu am învățat să fiu blând și iertător fără să par înaintea celuilalt slab și neputincios și demn de dispreț. Când stau puternic înaintea aproapelui meu, el mă percepe mândru. Iar când stau plecat în frățeasca iubire și iertare, el mă percepe drept slab și demn de dispreț. Oare nu am destulă răbdare pentru a aștepta să văd roadele? Simt atât de clar că este o cale prin care pot da îmbrățișare frățească fără să par patetic, prin care pot sta demn fără să fiu mândru, prin care pot fi smerit fără să par prost sau lingușitor sau lipsit de personalitate. Orice exagerare creează în celălalt, care adesea este la fel de bolnav ca mine, o exagerare asemănătoare sau una în sens opus. Căutăm oameni echilibrați mereu, să ne odihnim în prezența lor. Când sunt singur, adesea mă simt bine și echilibrat, mai ales în rugăciunea sinceră către Tine. Când sunt înconjurat de oameni, mișcările sufletelor lor mă dezechilibrează, mă agită, mă înspăimântă, mă entuziasmează excesiv, cu alte cuvinte îmi pierd cu ușurință pacea pe care simt că o am de la Tine. Atunci nu reușesc să fac altceva decât să intru în retragere, în indiferență, în tăcere sau în mânie, furie, mândrie, slavă deșartă, pentru a contracara dezechilibrele mele interioare generate de raportările la ceilalți. Trebuie să fie o cale de a sta natural și firesc, chiar și în mijlocul celor mai nefirești oameni. Oare aici greșesc, că le văd prea mult lor defectele? Oare greșesc că nu Te am mai mult aproape de inima mea și adesea uit de Tine? Că nu mă rog suficient? Că nu ascult cuvântul Tău atent? Că nu-mi cer iertare celor din jurul meu suficient? Îndrăznesc înaintea Ta. Poate, pe zi ce trece, voi învață și voi simți mai mult cum să Te cunosc și să Te iubesc mai bine. Să nu mă lași pustiu și neajutorat. Și nu mă judeca după faptele mele. Te rog, scoate înaintea mea mai multe ocazii pentru a face fapte bune. Da-mi să-l ajut pe aproapele meu, fără să-mi caut slava deșartă în asta. Învață-mă să caut să fac voia Ta, să mă lepăd de voia mea cea rea și să-mi unesc voia cu dumnezeiesc harul Tău. Îți mulțumesc pentru această minunată zi. Îți mulțumesc pentru cruce și pentru binecuvântare. Revărsă harul Tău peste toți cei dragi ai mei, iar dacă mai este vreun vrăjmaș de care am uitat sau de care nu știu și care mă împiedică să Te iubesc și mai mult, Doamne, rogu-Te, arată-mi-l și învață-mă și ajută-mă să-l înțeleg și să-l iubesc. Că mare este mila Ta și nădejdea mea de-acum numai în Tine, Mântuitorule!

Dragul meu Băiat,
Primesc în sufletul meu strigatul tău și retrăiesc și împreună cu tine, propria-mi durere în fața acestui adevăr: nu știm, nu vrem, nu putem împlini porunca iubirii aproapelui care, în aceste vremuri, e privit mai mult ca vrăjmaș… De ce ? Pentru că nu am înțeles și nu am acceptat crucea! Crucea înseamnă răstignire și moarte și înviere. Ce să răstignim? Teama că vom fi călcați în picioare și dorința de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii noastre! Să răstignim dorința de a fi desăvârșiți fără a crește în Domnul cu răbdare. Să răstignim nerăbdarea. Atunci vom muri nouă înșine și vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul! Uneori ajunge să binecuvântezi în ciuda oricărei alte simțiri! E în această hotărâre și ascultare o adevărată moarte a egoului! Dar pe aici ajungem la bucuria învierii în Hristos. Pe aici pricepem logica Lui, gândul Lui și dorim să devină al nostru!
Să avem răbdare cu noi! Da, există „o cale de a sta natural și firesc, chiar și în mijlocul celor mai nefirești oameni”! E Crucea! Și pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruiește în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit și vine numai prin această Cruce! Totul e simplu și nu e deloc dramatic, când învățăm să fim smeriți, realiști, onești și să credem în făgăduințele Domnului. Dar această devenire durează pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele noastre și, pentru asta, trebuie să se șteargă mai întâi vechea informație. Știi, sinapsele vechi sunt foarte puternice pentru că au fost mereu alimentate cu informație și energie. Acum toate ale noastre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim și să conlucrăm cu El!
Și tu faci asta și eu îți mulțumesc și Îl rog pe Domnul să te întărească pe cale. Mulțumesc pentru că ne împărtășești și nouă din zbaterea devenirii tale!
Cu drag și recunoștință,
M. Siluana

*

Icoana Pogorârii la iad înfățișează ceea ce se spune în omilia din Sâmbăta Paștilor a lui Epifanie al Salaminei: „Ce se întâmplă? Astăzi, tăcere mare pe pământ, tăcere mare și singurătate, pentru că împăratul doarme.”.
Pământul s-a cutremurat și s-a liniștit, pentru că Dumnezeu a adormit în trup și i-a deșteptat pe cei de veacuri adormiți. Dumnezeu a murit în trup și sălașul morților a început să tremure. El vine să-l caute pe primul om, ca pe oaia cea pierdută. Vine și la cei care stau în întuneric și-n umbra morții.
Da, către Adam înlănțuit și către Eva, înlănțuită și ea, se îndreaptă Dumnezeu, și Fiul Său cu El, pentru a-i izbăvi de chinuri. Domnul s-a apropiat de ei, înarmat cu Crucea, arma victoriei. Văzându-l pe Hristos, primul om striga către ceilalți, bătându-se peste piept de uimire: „Domnul meu este cu noi toți, iar Hristos îi răspunde lui Adam: „Și cu duhul tău”, îl ia de mână și-l ridică, spunându-i: „Deșteaptă-te, tu, cel ce dormi, ridică-te din morți și Hristos te va lumina. Eu sunt Dumnezeul tău, care, pentru tine, m-am făcut fiul tău. Eu, care pentru tine și pentru urmașii tăi îți vorbesc acum și, cu puterea pe care o am, poruncesc tuturor celor aflați în întuneric: Luminați-vă! Și celor care dorm: Deșteptați-vă!”.
„Îți poruncesc: deșteaptă-te, tu, care dormi. Nu te-am făcut ca să fii închis în sălașul morților. Scoală-te din morți: Eu sunt viața celor morți. Ridică-te, lucrarea mâinilor Mele, ridică-te, tu, semenul Meu care ai fost zidit după chipul Meu. Ridică-te, să ieșim de aici. Căci tu ești în Mine și Eu în tine, suntem o singură fire nedespărțită. Pentru tine, Eu, Dumnezeul tău, M-am făcut fiul tău. Pentru tine, Eu, Stăpânul, am luat chip de rob. Pentru tine, Eu, care stăpânesc cerurile am venit pe pământ și în cele mai de jos ale pământului. Pentru tine, omule, am împărtășit slăbiciunea omenească, dar apoi am fost liber între morți. Pentru tine, care ai ieșit din grădina raiului, am fost vândut într-o grădină și dat în mâna iudeilor și într-o grădină am fost răstignit. Privește pe fața Mea scuipatul pe care l-am primit pentru tine, pentru a te putea readuce la cea dintâi suflare de viață. Privește pe obrazul Meu palmele pe care le-am suferit pentru a-ți reda frumusețea dintâi, după chipul Meu.
Privește biciuirile pe spatele Meu, îndură-te pentru a ridica povara păcatelor tale, care-ți apasă spatele. Privește mâinile Mele pironite pe lemn pentru tine, care ai păcătuit întinzându-ți mâna către pom. Am adormit pe Cruce și sulița Mi-a împuns coasta, din pricina ta, care ai adormit în rai și din coasta ta i-ai dat naștere Evei. Coasta Mea a tămăduit durerea din coasta ta, somnul Meu te va scoate din somnul iadului. Sulița Mea a împiedicat sulița care se îndrepta către tine.
Scoală-te, să plecăm de aici. Vrăjmașul te-a făcut să ieși din rai. Eu nu te voi mai reașeza în gradina raiului, ci pe tronul Meu ceresc. Te-am îndepărtat de pomul simbolic al vieții, dar iată că Eu, care sunt Viața, Mă împărtășesc ție. Am pus doi heruvimi să te păzească, ca pe o slugă, acum fac astfel ca heruvimii să ți se închine ca unui Dumnezeu.
Tronul ceresc este pregătit, tot așa și cei care-l poartă, cămara de nuntă este pregătită, ospățul este gata, lăcașurile cele veșnice sunt gata și ele, vistieria este deschisă. Împărăția Cerurilor este din veci pregătită pentru tine!”.
Acest text al lui Epifanie al Salaminei, de care se slujește Paul Evdokimov în frumoasa sa carte despre arta icoanei pentru a comenta icoana Pogorârii la iad, se regăsește și în liturghia Bisericii Romei în slujba din Sâmbăta Paștilor. Fie ca frumusețea lui să ajute Apusul să redescopere iconografia Anastasiei!
În fata acestei icoane, să cântăm împreună cu Biserica credința în această taină a Crezului pe care ea o explică în slujbele sale astfel: „Cu patima Ta, Hristoase, din patimi ne-am eliberat și cu învierea Ta din stricăciune ne-am izbăvit.”.
Astăzi, iadul strigă suspinând: „Mai bine mi-ar fi fost de n-aș fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria, că venind asupra mea, mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le țineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat”.
Astăzi iadul strigă suspinând: „Stricatu-s-a puterea mea; primit-am mort ca pe unul din morți, dar nu pot să-L țin pe Dânsul nicidecum; ci pierd împreună cu Dânsul și pe aceștia, peste care eram împărat. Eu am avut morți din veac, dar Acesta iată că pe toți îi ridică”.
Slavă, Doamne, Crucii Tale și învierii Tale. Astăzi, iadul strigă suspinând: „Zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit și pe Adam l-a înviat. De cei peste care eram împărat sunt lipsit, și pe care i-am înghițit, puternic fiind, pe toți i-am vărsat”. Deșertat-a mormintele Cel ce a fost răstignit. Slăbit-a puterea morții. Slavă, Doamne, Crucii Tale și învierii Tale.

*

Aspectul dureros și ascuns al nespovedaniei, despre care se vorbește atât de puțin, dar pe care-l resimt atât de acut astăzi este că eu, ca ființă comunitară, ca parte a trupului Bisericii lui Hristos, păstrând păcatul în trupul, în sufletul, în conștiința mea, port o greutate și un blestem pe umerii mei crezând cu o convingere oarbă că îl duc doar eu, în mândria și încăpățânarea mea.
Păcatul meu nespovedit, înlănțuirea mea, îndârjirea mea, în realitate, este dus cu greutate de cel / cea de lângă mine, de prietenul meu, de soția mea, de copilul meu, de părintele meu. Povara actului care mă rupe de Dumnezeu mă îmbolnăvește lent și mă ucide treptat NU ESTE DUSĂ DOAR DE MINE, deși orgoliul mă face adesea să cred asta. În căderea mea antrenez o rețea uriașă de suflete și conștiințe care sunt prietenii mei, neamul meu, aproapele meu cel viu și adormit. Este teribil să știu asta și să mă mențin de ani de zile întru NESPOVEDANIE. Numai Hristos, Care stă nevăzut în Taina Mărturisirii are această putere a dezlegării, prin cel pe care l-a ales, purtătorul de Hristos, care este cel care a primit taina Preoției și a duhovniciei.
Tristețea mea, depresia mea, boala mea, pedeapsa mea pentru căderile și viciile mele nu se reflectă doar în mine, ca rezultate concrete și directe ale păcatului meu asupra mea, ci reverberează puternic asupra tuturor celor care sunt cuprinși în conștiința mea, în prezentul meu, în viața mea. În sinuciderea mea antrenez pe celalalt, familia mea, aproapele meu, astfel încât responsabilitatea mea este dublă. Nu doar că pot alege iertarea și vindecarea, pentru a mă salva, ci există ceva și mai adânc în această alegere a mea: am responsabilitatea uriașă de a cere vindecarea și iertarea pentru a opri efectul devastator asupra celor din jurul meu, pe care-i iubesc. Unii dintre noi, înțelegând asta, încercăm să ne autopăcălim, izolându-ne, îndepărtându-ne de cei dragi, murind în singurătate și în tristețe, convinși fiind că am ales astfel o cale curată și autarhică de viață. Însă, aceasta este o și mai mare iluzie și minciună. Cei ai noștri suferă întreit, neavându-ne frumoși, buni, lângă ei și știindu-ne căzuți în acest întuneric al însingurării și al tristeții. Poartă astfel dublu povara incertitudinilor, ezitărilor, confuziilor noastre, necredinței noastre, persistenței noastre în boală, negare și uitare. Orice însingurare care nu se produce spre liniștire, vindecare și iertare nu aduce roade. Fără Dumnezeu, retragerea reprezintă o înrădăcinare în rău, o fixare mai adâncă în rău. NU putem și nu avem dreptul să ne ascundem de ochii lumii fără să chemăm Numele Domnului. Nu am cuvinte să spun cât de important este aceasta.

Dragul meu Băiat,
Cuvintele tale, mărturia ta, este iarăși o ilustrare a unor adevăruri dogmatice definitorii pentru credința și atitudinea creștinului ortodox. Sunt mărturii despre tainica unitate în diversitate a omului creat după chipul lui Dumnezeu Cel Unul în Ființă și Întreit în Persoane.
E o mare durere că omul de astăzi refuză antropologia creștină nemaiputând astfel să se descoperă pe sine în oglinda Sfintei Revelații. De aici atâta suferință și boală și moarte!
Dacă omul ar ști că suntem după chipul lui Dumnezeu și chemați să realizăm asemănarea, și ar ține cont de faptul că după fire e una cu toți oamenii, că suntem, după fire un singur om, cred că și-ar schimba mai degrabă și mai cu folos felul de a trăi.
Conform acestei unități de ființă, firea omului este comună tuturor și nu împărțită pe indivizi, cum pare din cauza căderii omului de la demnitatea de persoană la starea de individ izolat și centrat pe egoul său. Dar în realitate, în ciuda căderii și sfâșierii funcționale a firii între oamenii indivizi, în adâncul ei, firea omului este una și orice trăire sau ne-trăire a ei, mai ales la nivelul duhovnicesc, în orice individ, influențează și afectează omul întreg.
Dacă privim omul așa cum ne apare ca individ, vedem și credem că fiecare are o „cantitate” separată de materie pentru trupul său și o cantitate limitată și definită de energie pentru sufletul său. Dar aceste „porții” de materie și energie sunt ca nodurile țesăturii unei pânze. Ele sunt combinații unice și personale, ale unor însușiri și calități generale și comune firii umane. Așadar, ele se împart, fără să se despartă, fiecărei persoane, prin nașterea din părinți. Numai că omul mai are o dimensiune pe care n-o primește de la părinții săi pentru că nu se împarte, ci rămâne una pentru toți oamenii încă de la facerea lui. Este acea componentă a ființei noastre atât de uitată, adormită, amorțită, ba chiar moartă de multe ori, numită în multe feluri, dar aceeași. E vorba de nous, minte (nu rațiune, care e doar una din lucrările minții. Ea, la rândul ei are trei componente: minte, logos și duh (pneuma).
Dacă prin trup și psihic (sufletul ca energie vitală) omul aparține „lumii văzute”, prin nous aparține lumii „nevăzute”, lumii noetice, lumii îngerești sau spirituale fiind astfel, în Creație, inelul de legătură dintre cele două lumi. Lumea noetică este și ea creată de Dumnezeu, dar creată altfel, nu prin Cuvânt, ci prin Tăcere, spun Sfinții Părinți. Ea este cumva „în afara” spațiului și timpului fizic, un „undeva” numit de Părințieon.
Revenind puțin la cele trei componente ale nousului putem rezuma astfel: Mintea este subiectul spiritual, aflat într-o relație directă cu celelalte puteri ale sufletului. Ea este sinele căruia i s-a încredințat misiunea divină de a restaura, prin unitatea sa, lumea creată, fărâmițată prin păcat. Are o importantă funcție integratoare Are rolul de a orienta omul întreg către scopul său final dat de Dumnezeu (acela de a fi microcosmos și mediator între Dumnezeu și ființele create) și să integreze diversele părți ale omului, punându-le în legătură cu acest scop. Ea stabilește adevărata orientare către Dumnezeu și are un rol conducător în dezvoltarea spirituală a omului, fie în bine, fie în rău. Prin ea omul înaintează în înțelepciune prin dezvoltarea vieții practice și în cunoaștere prin dezvoltarea vieții contemplative. Are nevoie de darurile discernământului și de participarea la esențele lucrurilor.
Logosul uman cuprinde mai întâi gândirea și memoria care sunt „dincolo” de conștiința noastră îngustată prin cădere și dincolo de lucrările minții în timp și spațiu care sunt: rațiunea, reflecția, judecata, discernământul, discursul, limbajul și memoria imediată.
Duhul este componenta, sau puterea sufletului prin care lucrează Duhul Sfânt în om. Omul nu este om fără lucrarea Duhului Sfânt. Lipsit de Duhul Sfânt, sufletul pierde puterea să țină trupul legat de el, să-l imprime cu energiile sale, să-l facă oglindă și organ al său. Duhul este iubire înțelegătoare (noeros eros – unitate între simțire și rațiune). Este purtătorul dragostei sufletului față de trup și al dragostei dintre minte și rațiune. Duhul omului este și el un „duh de viață făcător”, după chipul Duhului lui Dumnezeu.
Duhul este într-un fel sufletul sufletului nostru, faptul de a trăi după duh și de a asculta de exigențele sale este norma supremă a vieții creștine. Dacă împlinim nevoile duhului, acestea îl învață pe om cum să-și armonizeze cu ele și celelalte nevoi și, astfel, nici satisfacțiile sufletului, nici satisfacțiile trupului nu vor fi în contradicție cu viața duhovnicească, ci, dimpotrivă, o vor susține în lucrarea ei. De aici urmează desăvârșita armonie a tuturor mișcărilor și a tuturor atitudinilor, a gândurilor, a sentimentelor, a dorințelor, a intențiilor, a impresiilor și plăcerilor. Duhul reunește în sine sentimentul divinului, nevoia conștiinței, nădejdea de mai bine și, în același timp, conștiința a tot ceea ce facem și cunoaștem. Omul total stă sub influența duhului.
Așadar, gândirea și memoria noastră se află în nous. Gândurile „ne vin în cap”, după cum bine spunem și, în funcție de atitudinea noastră față de ele, de primire sau respingere, lucrăm sau nu cu ele prin rațiunea care slujește nevoilor sau dorințelor noastre. Datorită acestui fapt putem retrăi un eveniment trecut, sau uitat, ca și când ar fi prezent. Și este prezent pentru că îl trăim în nous și nu ca amintire, reprezentare care e lucrare a minții în spațiu și timp. Tot astfel se explică și amintirile „din alte vieți” care pot izbucni în conștiință ca fiind „ale mele”. Și sunt, doar că sunt ale mele omul, și nu ale mele Siluana.
Nousul, cu cele trei componente ale sale, ne aparține și nouă și tuturor oamenilor care există sau au existat vreodată. În el nu există trecut, ci totul este prezent. Orice nou eveniment din timp este „scris”, „înregistrat” în prezentul lumii noetice. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că noi toți am păcătuit în Adam. Dacă în trupul și psihismul nostru îi moștenim pe părinții și strămoșii noștri și suntem urmașii lor până la Adam, în nous suntem prezenți cu toții în Adam, omul total sau ipostatic, cum îl numește Părintele Sofronie de la Essex. Așa înțelegem cum, în Sfânta Liturghie nu se repetă Jertfa Mântuitorului și nici n-o comemorăm, ci devenim părtași la ea intrând în Împărăția întemeiată pe ea. De aceea și cântăm la praznice: Astăzi S-a născut Hristos, Astăzi a Înviat Hristos! La acest Astăzi avem acces prin nous și pentru intrarea definitivă în el ca „Ziua a opta” ne pregătim prin viața noastră de creștini.
Acum, aici, adevărata fericire a omului este viața în duhul hrănit de Duhul Sfânt. Fără legătura directă cu Dumnezeu prin Sfintele Taine și rugăciune, de la cea liturgică până la cea particulară, duhul omului e mort și nousul lui e parazitat de duhurile întunericului, făcându-l să trăiască după jocul lor, sau lăsându-l să trăiască doar la nivelul psihosomatic, acea viață ciuntită pe care cuvântul dumnezeiesc o numește dobitocească.
Omul este prin creație o ființă spirituală, noetică, și rămâne astfel, chiar dacă Îl refuză pe Dumnezeu ca Domn și Stăpân al său. Dar calitatea vieții și fericirii sale depinde de calitatea și cantitatea hranei sale spirituale. Dacă se va hrăni cu energiile necreate ale lui Dumnezeu, viața lui va fi dumnezeiască, dacă se va hrăni cu energiile căzute, întunecate ale duhurilor răzvrătite, se va „îndrăci”, și dacă nu se va hrăni cu nimic spiritual se va îndobitoci! Omului îi aparține alegerea și responsabilitatea!
Mă tem că răspunsul meu a fost mult prea lung și complicat, dar mereu m-am ținut de la a spune aceste lucruri mai amănunțit, temându-mă că e pre a greu! Doamne, ușurează Tu accesul la înțelesul lor dacă ne e de folos.
Te îmbrățișez și te mai aștept cu mult drag,
M. Siluana