Ninge în păru-i de-argint și
lacrimi divine îi spălă obrajii obosiţi
΄nainte de vreme;
sprijinite de-un toiag invizibil, braţele
înaintează spre culmi necunoscute,
pașii să ne lumineze calea
spre mâine...

Singur, neînţeles, mereu plecat de
greutatea anilor
alături de „steaua care-a răsărit”
Eminescu – Domn peste români,
ne cântă-n cuvinte Doine-Alde
Teodorivici...

Vântul, căldicel, din iarna aceasta
i-alintă obrazul cu plete de mireasă;
singur printre stele, Vieru îi îndrumă
pasul spre omul douămiist –
nu-i mai citește nici versul,
nu mai iubește citind...

Ninge pe haina-i de heruvim și
fulgii, transparenţi cum însăși viaţa,
îi răcoresc dorul nestins
Veronica fiindu-i alături...