Dobândirea Duhului Sfânt

Versiune tiparTrimite unui prieten
Preot Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologia Sexualităţii heterosexualitatea şi homosexualitatea din perspectiva crestină, p. 48

C. Dobândirea Duhului Sfânt


Adevarata problemă pentru orice fiinţă umana este cea a împărtăşirii de darurile Duhului Sfânt, prin care poate dobândi viaţa de veci. Aceasta este mai mult decât o simplă problemă de morală socială. Adevarata întrebare a existenţei umane este: voi fi eu oare mântuit?


a. Participarea la Împărăţia lui Dumnezeu este dată prin Hristos ca miză a existenţei umane pe pamânt. Respectarea legilor dumnezeieşti şi omeneşti este un mijloc, nu un ţel în sine. „Pocăiţi-va, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” spune Cuvântul Întrupat, dupa Sfântul Ioan Botezătorul şi Înainte-Mergătorul – şi se ştie câţi Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, ca Sfântul Serafim de Sarov, au slăvit această chemare. Dar orice mod de viaţă permite oare participarea la darurile Duhului Sfânt? Fiinţa umană poate fi ea îndumnezeită, poate să ajungă un sfânt, poate să cunoască plinătatea Duhului Sfânt, pe o cale sau pe alta? Aici este singura întrebare serioasă. Lumea aceasta trece, cu patimile ei cu tot: trebuie s-o mai amintim? Să ne gândim la cele ce durează, adică la această viaţă eternă în Duhul Sfânt. Interpretarea juridică a creştinismului nu este satisfacătoare. Trebuie să ne amintim că suntem muritori, că civilizaţia în care ne aflăm este minată de păcat. Cuvântul S-a întrupat, a murit şi a înviat pentru ca fiinţa umană să poată primi plinătatea Duhului Sfânt şi, prin aceasta, să-L cunoască pe Tatăl, să fie îndumnezeită, să fie cu Hristos de-a dreapta aceluiaşi Tata. Aceasta este Evanghelia. Şi primele trei versiuni ale Sfintei Evanghelii încep toate prin aceeaşi chemare: „Pocaiți-vă, pentru a dobândi Împărăţia”, adică pe Duhul Sfânt. (...)


c. În general, patimile se reduc la iubirea idolatră de sine, fie ea mânia, iubirea de arginţi, nedreptatea socială sau o heterosexualitate trăită ca luarea în stapânire a celuilalt şi obiectivarea persoanei şi a trupului propriu. Atâta vreme cât în relaţia sexuală dintre barbat şi femeie celălălt nu este decât unealta propriei mele plăceri, dobândirea Duhului Sfânt îmi este imposibilă fiindcă trăiesc în idolatria narcisistă de mine însumi. Iubirea de sine a fost prezentată de Sfinţii Părinţi (ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, de exemplu) drept rădăcina a tuturor relelor. Ea este întoarcere la sine autosuficienţa, negarea antinomiei trinitare a persoanelor. Aceasta ţine tot de păcatul idolatriei. „Necunoaşterea lui Dumnezeu – zice Sfântul Maxim – duce la divinizarea creaţiei. În fapt, iubirea pe care fiinţa umană o are faţă de propriul său trup constituie o adoraţie manifesta a creaţiei divinizate”; de aceea, „iubirea de sine naște toate relele”. El descrie și condiția ființelor umane înrobite de pasiunile lor: „Uriașa și nenumarata mulțime a patimilor invadeaza viața oamenilor. Viața lor devine astfel demna de plâns. Caci ființele umane devin ele însele, fara sa știe, cauza stricaciunii lor. Unitatea firii omenești se sfarâma, și oamenii, ca animalele salbatice, își devoreaza propria lor natura.” iubirea de sine antreneaza atomizarea ființei umane, „firea omeneasca se împarte în autonomii individuale”1, fiindca fiecare se închide în o viața egoist-individuala, și neaga pâna și existența celuilalt. Altul nu mai exista în el însuși ca o persoana absoluta: el nu mai e decât unealta autocanibalismului meu sexual. Și Celalalt, Care este Persoana dumnezeiasca – Marele Incomod - , dispare de pe cerul meu. Iubirea de sine conduce la negarea umanitații și a divinitații, și a toata firea cosmica, redusa la statutul de prada. (...)


1 Ch. Yannaras, op. cit., p. 17.