E posibil să te distrugi tu pe tine atât de mult, mental şi sufleteşte, astfel încât Bunul Dumnezeu să nu mai poată face nimic?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Doamne ajută, măicuţă... am aşa de mare nevoie de un sfat... deşi ştiu că din exterior nimeni nu mă mai poate ajuta... dar eu totuşi sper...

Ce să fac dacă simt că, supra-analizând totul, mi-am depăşit absolut toate limitele, nu mă mai pot întoarce la mine însămi? Cred în Dumnezeu, măicuţă, dar recunosc că m-am îndoit de absolut tot la un moment dat, inclusiv de faptul că îmi doresc să trăiesc... ştiu că am greşit, măicuţă, dar acum simt că degeaba îmi dau seama de toate astea, că va trebui să trăiesc cu imposibilitatea de a fi fericită tot restul vieţii. Nu-mi doresc decât lucruri simple, să pot să-L iubesc pe Domnul, să fac ceva bun pentru cei din jur... să fiu aşa cum eram eu înainte să înceapă calvarul ăsta... optimistă, plină de viaţă, deschisă spre Dumnezeu şi cei din jur... Măicuţă, va rog, rugaţi-vă pentru mine... E posibil să te distrugi tu pe tine atât de mult, mental şi sufleteşte, astfel încât Bunul Dumnezeu să nu mai poată face nimic?... pentru că eu asta simt, nu că El nu vrea sau nu poate, ci că eu nu mai pot. De fiecare dată când încerc să mă bucur de ceva, "prea târziu" sau "de ce, de fapt tu nu vrei asta" sunt gânduri care mă blochează, nu le mai pot doborî cu absolut nimic. Aş vrea să-mi pierd memoria, să uit că m-am gândit la anumite lucruri!

N-am să mă supăr dacă nu îmi răspundeţi, maică, adevărul e ca nici nu cred ca aveţi ce să-mi spuneţi şi înţeleg asta... Nu-mi mai doresc decât un singur lucru... să facă Dumnezeu cu viaţa mea ce consideră de cuviinţă, fără ca eu să mă mai împotrivesc sau să mai caut un sens... să mă pierd ca o unealtă în mâinile Lui...

Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru bucuria ce o daţi celor din jur prin răspunsurile dumneavoastră... o bucurie pe care eu nu ştiu dacă o mai pot simţi... şi ce mă sperie uneori e că nu mai simt nimic, că nu-mi mai doresc nimic... Prin stările prin care am trecut eu nu-i doresc nimănui să treacă... nu ştiu cum să mi le asum, nu ştiu ce s-a petrecut, nu mai ştiu nimic... în mine nu mai pot avea încredere, în inima şi în mintea mea... Vă implor, cu ultimele puteri, rugaţi-vă pentru mine!

P.S.: Orice mi se întâmplă, e numai din vina mea... Dumnezeu a fost alături de mine mereu, m-a ţinut în braţele Lui în cele mai grele clipe şi am simţit asta...

Gabriela

În primul rând, te rog să încerci să intri pe calea care e deschisă şi ocrotită de Dumnezeu pentru toţi cei care s-au rătăcit părăsind mâna Sa iubitoare. Această cale e bine trasată de clare şi călăuzitoare borne: pe o parte neputinţele noastre, care ne trezesc din hoinărelile visătoare şi ne întorc repede la Dumnezeu dacă le recunoaştem şi acceptăm, şi, pe cealaltă parte, Poruncile Lui, puterea pe care ne-o oferă prin ele ca să putem ceea ce nu putem, să creştem şi să intram în Bucuria Lui! Această lucrare nu are nevoie de simţire şi nici de sentimente. Simţirea ta e bolnavă , cum spui, şi ai nevoie de sănătate, pe care o vei dobândi cu siguranţă de la Vindecătorul sufletelor noastre. Când avem nasul înfundat de gripă, facem tratament şi avem răbdare să ne vindecăm înainte de a ne plânge că nu mai simţim cum miroase un trandafir înflorit, nu? Să avem măcar această răbdare şi în bolile spirituale!

Apoi, cred ca am avea nevoie de o legătură mai îndelungată. Pentru asta îţi propun şi ţie, ca tuturor celor care apelează la mine, seminarul "Să ne vindecăm iertând". Este o modalitate de a ne întâlni, între noi şi cu Dumnezeu, de mult folos celor care chiar vor să afle ieşirea din coşmarul de care se plâng. Nu e uşor! E nevoie de onestitate, faţă de propria persoană, or noi ne minţim mult şi negăm multe, şi, mai ales, e nevoie să jertfim plăcerile pe care ni le oferă păcatul care ne-a aruncat în situaţia dureroasă. Domnul să te ajute să accepţi cu credinţă-încredere leacurile pe care Însuşi le lucrează în Sfânta lui Biserică şi în inima celui care Îl cheamă şi Îl primeşte!

Cu drag mult,

M. Siluana