Cum să mă raportez la teancul de cărţi de pe noptieră?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Blagosloviţi şi iertaţi!
Maică Siluana, vă împărtăşesc o problemă pe care, probabil, mulţi dintre contemporani o trăiesc.

Despre viaţa trăită în contra-timp. Timpul care nu îţi mai ajunge, fie pentru că te pierzi într-o serie de activităţi inutile, neziditoare şi risipitoare de energie, fie că ai constatat că, pentru a fi un om pregătit în domeniul de activitate pe care ţi l-ai ales, ai de înmagazinat, analizat şi comentat tomuri de informaţii!

Sunt în vacanţă şi, teoretic, dispun de mult timp liber. Mi-am pregătit cărţile pe care vreau să le citesc şi le-am aşezat frumos pe noptieră. Mă cuprinde bucuria privindu-le, însă, cu fiecare zi care trece, conştientizez că nu voi reuşi să le parcurg pe toate aşa cum ar trebui. Deja m-am abătut cu două cărţi de la planul iniţial. De fapt... nu am timp. Criza mondială de timp m-a cuprins şi pe mine. Conform cercetărilor ştiinţifice, datorită vitezei de inovare, lumea de astăzi percepe cele 24 de ore, ca fiind 16. Este oare o ispită? Parafrazez spusele biblice, cum că "la sfârşitul veacurilor, ziua se va scurta". Este deci o percepţie subiectivă şi nu se datorează modificărilor fizice suferite de Pământ. Mişcarea de revoluţie are aceeaşi durată, la fel cea de rotaţie (oare?).

Cu toate că în ultima vreme nu am ieşit afară decât foarte rar, la TV nu m-am uitat decât foarte puţin, iar ziarele doar le-am răsfoit, deci să spunem că am ieşit din atmosfera alertă urbană, obsesia timpului pierdut se ţine scai de mine. Poate că stilul de viaţă "pus pe fugă" s-a impregnat atât de bine în atitudinea mea faţă de desfăşurarea vieţii, încât nu mai pot scăpa de el nici când cauzele/stimulentele îşi diminuează amploarea.

Recunosc că de ceva timp trăiesc regrete legate de perioada liceului, când nu m-am ocupat de învăţătură aşa cum ar fi trebuit. Şi poate că aceste trăiri contribuie la accentuarea "disperării lecturii".

Dar ce vină am eu că nu m-am născut în antichitate, când erau mai puţine cărţi... pe piaţă? Să mă dedic unui singur domeniu, ar însemna supraspecializare, o altă bubă contemporană. Mi-e dor de oamenii enciclopedici!

Obiectiv vorbind, sunt prea multe lucruri pe acest Pământ, pentru a le putea şti pe toate, dar să te rezumi doar la domeniul propriu de activitate înseamnă să-ţi limitezi posibilităţile fiinţei. Doar dacă îţi alegi o rămurică a cunoaşterii care să-ţi impună o cât mai vastă cunoaştere.

Duhovnicul m-a sfătuit să-mi "esenţializez" viaţa. Şi asta am încercat să fac şi iată rezultatul: sunt într-o permanentă criză de timp. Ba chiar mă întreb dacă nu cumva am petrecut prea mult timp în faţa ecranului cerându-vă sfat! Poate că secretul este chintesenţializarea... Ce ispită o mai fi şi asta?

Patapievici spunea într-un interviu că avem timp suficient cât să facem tot ce trebuie. Dar nu mi se pare deloc a fi aşa. Ci am impresia că, întotdeauna, avem multe de făcut într-un timp mult prea scurt.

Să mă mut la sat, ca să trăiesc veşnicia începând de aici de pe Pământ? Dar asta ar fi o iluzie şi această veşnicie s-ar consuma în secunda următoare.

Vă rog, sfătuiţi-mă cum să mă raportez la teancul de cărţi de pe noptieră!

Cu preţuire, Ileana

Mă bucur că ai câştigat puţin timp scriindu-mi ! Mă bucur că te-am întâlnit! Desigur, nu vom avea timp să ne bucurăm pe îndelete de această întâlnire, dar ea e deja esenţială! M-am recunoscut în boala ta, numită frumos "disperarea lecturii", boala care m-a chinuit când eram tânără de dormeam uneori câteva ore pe săptămână...

Acum la tine! Ce-ai putea să faci? Mă uit în ochii Domnului şi văd acolo veşnicia cea vie! Veşnicia nu va fi şi nu începe la ţară, ci aici, acum, în această privire infinit de iubitoare şi de răbdătaore... Şi cred că ai putea să începi prin a te întinde pe covor, foarte, foarte detensionată şi a începe să te plimbi prin templul Duhului Sfânt care este trupul tău! Mergi cu grijă, în vârful picioarelor, cu delicateţe, pentru că e lucrare sfântă acolo! Află acolo un loc de odihnă şi stai... Să spunem că te odihneşti pe aripile vântului respiraţiei...

Să spunem că te odihneşti în apele celulelor şi priveşti printre gene cum plutesc dantelele de ADN pe acolo... sau poate te vei opri lângă izvorul vieţii, inima şi vei asculta glasul acela tainic al adâncului, care cheamă alt adânc.

Apoi, cântă-i ceva, fără cuvinte, Creatorului tău! Cântă-I aşa, cu tăcerea ta. Apoi, ascultă răspunsul Lui de tăcere tandră şi dumnezeiască! Apoi ridica-te, fă câteva exerciţii de gimnastică şi spune Bună ziua zilei şi fă ce poţi de parcă ar fi singurul lucru important!

Bucurie sfântă şi pace, om drag!

Te rog să-mi mai scrii!

Cu drag şi bucurie,

M. Siluana