- partea a V-a

Versiune tiparTrimite unui prieten
O zi grea. Dificilă. La final, o astâmpărare... oare a oboselii...? A puținei rugăciuni. Este oricum, numai cum vreau eu nu. Și ce e mai important, e întotdeauna mai bine. Oare acest sacrificiu al nostru este într-adevăr un sacrificiu? Iată-mă, la 30 de ani, reîntors la credință (reîntors sau, pur și simplu, convertit?). Și dincolo de asta – dacă mai poate fi ceva important dincolo de asta, iată-mă la 30 de ani epuizat psihic de boală. O numesc generic boală, dar știu că este alcoolismul tatălui combinat cu nevroza maternă, cu depresiile cronice. Boala psihică la mine se leagă puternic de mândrie, deci de ne-umilință, de nesmerenie. Atâta timp nu am conștientizat că ne putem lăsa să fim distruși din mândrie. Am crezut mereu că mândria este doar a abuzatorului activ, dar există o formă de rezistență și îndârjire pasivă, total necreștină, la fel de ucigătoare, pe care am practicat-o și încă o practic. Nimic nu este mai important decât pocăința. Câteva minute fac cât luni întregi de recuperare și întâlniri Al-Anon.

Părintele Paisie Aghioritul despre pocăință:

'Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar și la mare înălțime. Pentru ca cineva să-L „îndoaie” pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare și să rămână cu el, trebuie să se smerească și să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înalță până la ceruri și-l iubește foarte mult. „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Lc. 15, 7), spune Evanghelia.

Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greșeala sa, să se pocăiască și să ceară iertare. Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuși. Este și foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea să se pocăiască și astfel să se slobozească din iadul cel mic în care trăiește, care îl duce la cel mai mare și rău, la cel veșnic. Astfel el se lipsește și de bucuriile paradisiace pământești, care se continuă în rai lângă Dumnezeu cu bucurii mult mai mari și veșnice.

Cât timp omul se află departe de Dumnezeu, este în afară și de sine.

Vezi, în Evanghelie, că fiul risipitor „venindu-și în sine, a spus: Merge-voi la tatăl meu”. Adică atunci când și-a revenit, când s-a pocăit, atunci a zis: „Merge-voi la tatăl meu”. Cât timp trăise în păcat, era în afară de el, nu era rațional, deoarece păcatul este în afară de rațiune.

- Părinte, Avva Alonie spune: „De va vrea omul, de dimineața până seara vine la măsura dumnezeiască” (Pateric, Avva Alonie, 3, p.37). La ce se referă?

- Viața duhovnicească nu are trebuință de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad în rai, dacă se pocăiește. Omul este schimbător. Se poate face înger, dar se poate face și diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăința! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-și aducă omul în minte și s-a mântuit. Un gând de mândrie să-și aducă și s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăiește și îl află moartea așa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoțit și de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Pentru că gândul este gând, dar există și inima. „Și cu sufletul și cu inima și cu gândul”, spune cântărețul. Mi se pare că Avva se refera la o stare mai permanentă. Este trebuință de un interval de timp ca să ajungă cineva într-o stare bună. Dacă greșesc și mă pocăiesc, sunt iertat în aceeași clipă. Dacă am duh de nevoință, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez.

- Părinte, un om în vârstă se poate ajuta duhovnicește pe sine însuși?

- Da, căci mai ales atunci când cineva îmbătrânește, i se dă posibilitatea să se pocăiască, pentru că îl părăsesc iluziile. Mai întâi, deoarece odinioară, când a avut puteri trupești și n-a întâmpinat greutăți, nu și-a dat seama de slăbiciunile lui și credea că se află într-o stare bună. Acum, când întâmpină greutatea și se plânge, este ajutat să înțeleagă că nu este în regulă, că șchiopătează și că trebuie să se pocăiască. Dacă pune în valoare duhovnicește puținii ani ai vieții ce i-au mai rămas și folosește și experiența ce a dobândit-o în numeroșii ani ai vieții sale trecute, nu-l va lăsa Hristos, ci îl va milui.”

Viața acum îmi pare altfel, neraționalizată, neplanificată, e o deschidere continuă către prezent, care aduce mereu evenimente neașteptate și... atât de potrivite. E un fel de lăsare liberă, o curgere frumoasă, o dez-fixare, o dez-obsedare a sufletului meu. E o ieșire treptată și timidă din frică. O creștere în dragoste. Contacte scurte cu aproapele meu, care se produc pe durerea mea, acolo, îl simt cum îmi atinge durerea și mă retrag și în scurtă vreme durerea dispare și este înlocuită de o simplă bucurie de a fi. E ca un fel de dez-îngrijorare, o ne-ancorare în gândul celuilalt, și îl simt pe celalalt rămânând temporar surprins, perplex, gata să intre în defensivitate, mă adulmecă, mă simte și... nu e cazul. Doamne, nu mai e cazul pentru defensivitate. Dar eu rămân pe jumătate deschis, pe jumătate închis, pentru că mă doare atât de puternic această deschidere, aceste prime legături vii cu aproapele meu. E o suferință uriașă îngrămădită între mine și oameni, de fapt între mine și percepția mea despre oameni. Și fără Domnul nu e posibil nimic, nici măcar o vagă bucurie de a fi alături de celălalt. Și simt această suferință care crapă încet și care e în mine, adânc în mine și nu-mi mai doresc adesea altceva decât să fac loc acestui prezent-durere în conștiința mea. Dar nu pot forța nimic și nu mă grăbesc, pentru că aceasta este vindecarea mea. Și nu eu lucrez această vindecare. Când mă doare mai tare atunci știu că acolo nimeni nu a pătruns de mulți, mulți ani, și sunt atent, ascult și mă ascult și îi ascult pe ceilalți. Și rabd cu Dumnezeu durerea fără să o mai păcălesc. Dincolo de această suferință adâncă nu e decât iubire și dăruire. Pentru că nu pot auzi cu adevărat durerea lui, a aproapelui, atâta timp cât fug de durerea mea.

Dragii mei prieteni care ați cunoscut și trăit viața cu un alcoolic în familie,

Să ne plecăm genunchii în fața milostivirii lui Dumnezeu, ca să ne dăruiască priceperea și puterea să discernem care e păcatul nostru în această tragedie, care sunt urmările lui și cum putem ieși din iadul deznădejdii!

Aș vrea să vă rog să vă împăcați cu Dumnezeu, pentru că nu El este vinovat că ne-am născut din acești părinți ai noștri. El l-a făcut pe om și i-a dat viață și a lăsat această viață pe mâna lui, a omului. N-a vrut să trăiască însă după rânduiala sfântă și a ales să moară lăsând mereu viața în mâinile urmașilor lui. Părinții noștri, ca și noi, au avut în ei acest dar al vițeii care curge în om de la facerea lui. Când bărbatul și femeia săvârșesc împreună actul dragostei procreatoare, oricât de decăzută ar fi această dragoste, sămânța vieții lor poate chema la viață un om nou, o nouă persoană, pe care Dumnezeu o creează atunci, în clipa zămislirii sale, dăruindu-i puteri și daruri personale cu care să-și poată realiza scopul vieții, oricare ar fi condițiile ei exterioare. Orice om are de la Dumnezeu puterea de a dori mântuirea, sfințenia, și de a o realiza cu harul Lui. Să nu-L învinovățim pe Dumnezeu pentru felul în care ne-am folosit puterea aceasta.

Adevărat, nici noi nu suntem vinovați că ne-am născut din acești părinți și în aceste condiții, dar suntem responsabili de felul în care folosim puterea pe care ne-o dă Dumnezeu ca să transformăm acest dat în dar, acest blestem, în binecuvântare. Suntem responsabili și vom fi vinovați în fața conștiinței noastre dacă vom refuza, la ceasul deșteptării rânduit de Dumnezeu fiecăruia, să primim darul vindecării și mângâierii pregătit pentru noi, pentru toți și pentru fiecare. Dumnezeu nu ne ucide părinții, și nici nu-i împiedică să ne ucidă dacă fac asta, ci ne dă Învierea Lui și Viața Lui întreagă de îndată ce răspundem chemării Lui!

Doamne, scapă-ne de ucigătoarea îndârjire de a rămâne în blestem și ajută-ne să nu ne mai împotrivim vindecării aduse de Tine de frica durerii. Durerea de a rămâne în blestem e mai mare și mai grea, numai ucigașul de oameni diavolul ne infectează cu frica aceea care ne împinge să spunem: „rău cu rău, dar mai rău fără rău”! Să primim iubirea delicată a lui Dumnezeu, Care ne cercetează durerea indispensabilă nașterii noastre de Sus!

Cu dragoste și rugăciune,

M. Siluana

*

Auto-victimizarea, auto-îndreptățirea, auto-justificarea oamenilor răniți îmi face rău. Sunt oameni care cu asta se hrănesc și când mă surprind și pe mine însumi făcând asta, îmi vine rău de la stomac. Cred că există o limită puternică între a fi rănit și a primi mângâierea naturală pentru a-ți reveni, și între a fi rănit și a arăta mereu rana, de ani de zile, la fel de sângerândă, de vie, de murdară. Automenținerea mea în self-victimization este un fel de masturbare emoțională. Auto-victimizarea este, de asemenea, o amânare îndelungă a vindecării, o lipsă de onestitate interioară. Când celălalt devine glasul conștiinței mele e de rău, pentru că îi transfer lui puterea de a discerne binele și răul meu. Taina ascultării trebuie să se facă numai față de oamenii cu adevărat liberi în Dumnezeu. Am greșit predându-mi sufletul și gândurile și emoțiile unor oameni care la rându-le, se aflau sub patima mândriei, a negării adevărului. Plătesc pentru asta acum, e o povară uriașă, pentru că propria-mi mândrie și încăpățânare m-a adus în stadiul de a mă auto-gratifica pentru mizeria în care stăteam. Eram călcat în picioare, întins în toate direcțiile și nu am spus nu, ci dimpotrivă, l-am scăldat și pe celălalt în iluzia că face bine ceea ce face. Lanțul slăbiciunilor. Aici este taina fundamentală a salvării dintr-o relație de co-dependență a suferinței: să înțeleg că fiind rănit de către celălalt și, deși am posibilitatea să mă salvez destul de simplu, accept totuși să fiu rănit în continuare, nu fac decât să mă condamn la moarte sufletească. Mizeria celui călcat în picioare este că știe în adâncul sufletului că acela ce-l calcă în picioare se nimicește pe sine făcând asta. Astfel, voind să-l vadă pedepsit, se sacrifică, se sinucide, antrenând în sinuciderea lui și moartea asupritorului. El nu iese din starea de a fi călcat în picioare pentru că riscă astfel să-i acorde șansa de a se salva celui care-l calcă în picioare. Mizeria mea ultimă, ca adult child of an alcoholic, este că nu vreau să mă salvez deoarece știu că salvându-mă, dau șansa de a se salva chinuitorului meu. În realitate, aș vrea să mă salvez pe ascuns, pentru că port în suflet dorința întunecată ca alcoolicul să ardă în iadul veșnic pentru faptul că s-a lăsat cuprins de boală, iar eu să dansez cu îngerașii în paradis, pentru că am fost zeci de ani tiranizat de către alcoolic, de workoholic, de rageoholic. Aici este pericolul îndreptățirii. De aceea co-dependentul merge zeci de ani la biserică, iar dependentul merge zeci de ani la crâșmă, fiecare simțindu-se, în adâncul sufletului, îndreptățit. Sunt pline bisericile, și sunt pline întâlnirile Al-Anon de oameni care, din păcate, nu reușesc să se ridice din mocirla aceasta. Ba chiar mersul nostru îndârjit la biserică și la Al-Anon îl îndârjește pe celălalt să-și crească dependențele. Pe de altă parte, suspendarea acțiunilor de întreținere este fundamentală, pentru că, într-adevăr, nu face decât să mențină dependentul în adicție. Cu adevărat, suspendarea acțiunilor de întreținere trebuie dublată sistematic de îmbunatățirea propriului sine, de evaluarea propriei persoane, altfel dependentul se poate simți pur și simplu abandonat ca o cârpă. Când ne oprim din a mai încerca să-l stăpânim pe celălalt (intenție care este în sine irealizabilă), descoperim că avem incredibile mecanisme dezvoltate și rafinate numai pentru a controla, dirija, vindeca, manipula alcoolicul. Și că majoritatea au dat greș. Ele nu trebuie fie complet abandonate, ci mare parte dintre ele trebuie întoarse către sine. Mai simt ceva, dincolo de toate acestea: normalizarea mea, vindecarea mea aduce cu sine vindecarea celuilalt. Fără excepție. Împotriva oricărei logici aparente. Un suflet care își împlinește menirea, salvându-se în Dumnezeu, luminează extraordinar sufletele cu care a interacționat toată viața, aducându-le indirect, către propria lor menire. De aceea complacerea în stare căldicică nu e bună, pentru că lumina ne devine întuneric și Dumnezeu ne scuipă afară din gura Sa.

*

Când eram adolescent iubeam melodiile în game minore. Ele îmi plângeau tristețea. Că eu nu aveam lacrimi. Îmi părea absurd să plâng 10 minute doar pentru a mă descărca temporar, când știam că e în mine o durere ce nu poate fi plânsă într-o viață. Mai erau alte câteva vieți de plâns: a mamei, a tatei, a sorei, a prietenilor și rudelor mai îndepărtate. Într-o lume în care Dumnezeu avea doar o funcție de consolare exterioară nu se putea altfel. Când aflu că Dumnezeu – glasul Lui – trebuie căutat în adâncuri, perspectiva se schimbă. Nu mai trebuie să traversez oceanuri sau continente pentru a mă liniști. Trebuie doar să mă opresc și să caut acea liniște în interiorul sufletului. Dar descopăr cu stupefacție, că distanța asta interioară este uriașă. În toți acești ani am rătăcit, de fapt, în adâncul meu. Toată acea energie colosală de viață răsturnată și risipită, care acum nu-și poate croi drum către El. Îmi rănesc mereu aproapele pentru că-l ating cu mâini grele pe răni deschise. Cum aș putea eu bandaja când îmi curge puroi prin toți porii? Dumnezeu se mișcă atât de încet cu mine și de aici înțeleg atât de clar că nu se poate mai repede, că acesta este ritmul incredibil de lent al convalescenței mele și a neamului meu. Doamne! În urmă cu un an, abia mai puteam trage o gură de aer în plămâni. Și acela îmbibat cu gudroane și nicotină. Cât de mult m-ai crescut în acest an, Doamne! Mă simt atât de înstrăinat încă, dar dacă acum sunt înstrăinat, cât de adânc căzusem în acel iad? Nu vreau să mă gândesc. Dumnezeu a făcut minuni.

Plâng după această regăsire care încă nu mi se dă, dar știu că mă pregătește. Sunt recunoscător. Nu am unde să îmi alin puțin neputințele, adică într-o clipă de fericire caldă, maternă, ocrotitoare, pentru că nu mi-o aduc aminte. NU a existat.

Iertarea este un dar de la Dumnezeu, dar ea corespunde totuși unei realități care se preface pe tăcute, în liniștea cea tainică a Iubirii Lui. Nu se dă așa, oricând, oricui. Pentru că nu este o iertare vagă, superfluă, superficială, ca și cum ai șterge tabla. Scrisul acesta este adânc și definitiv. Iertarea lui Dumnezeu nu face sufletul nou. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu că nu ar putea, că poate, zice și psalmistul. Dar ce-mi folosește o inimă nouă, dacă din vindecarea inimii mele celei vechi s-ar folosi cei pe care încă nu-i iubesc și nu i-am iertat și pe care sper, cândva, să-i iubesc că pe mine însumi? O inimă vindecată e o inimă nouă? Da, Hristos înnoiește locul în care sălășluiește. Iată darul vrednic de a fi cerut dimineața și seara. Însă până acolo, păcatele astea multe și nenumărate… Doamne, în fiecare zi mă las mai adânc în mâinile Tale. Ferește-mă de ispita de a crede că fac voia Ta, că nu o fac niciodată la modul deplin. Ajută-mă să stau în Căile Tale!

Dragul meu Băiat,

La acest gând de rugăciune nu am de adăugat decât: „Amin!”.

Cu drag și încredere nestrămutată,

M. Siluana