- partea a IV-a

Versiune tiparTrimite unui prieten
M-am trezit cu un puternic impuls ideatic care-mi cerea ceva. De data asta nu mai erau gânduri care mă loveau, ca atacuri sau săgeți otrăvite, ci idei care se nășteau în mine nevoind altceva decât să fie exprimate. Și brusc, înțeleg: tot ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp se leagă de iertare. Când crește iertarea în suflet, înseamnă că a crescut iubirea, și atunci văd că încep să gândesc și mă doare. Și atunci mă întreb: cu ce mi-am rănit mintea dacă nu cu gânduri, de vreme ce mă doare atât de tare acum? Încă prea multe gânduri și prea mult stat în minte. De aceea e nevoie de o împăcare cu gândurile, de o iertare a gândurilor care m-au rănit. Și, ele nu s-au născut întotdeauna din văzduhul nevăzut, ci adesea au ajuns la mine prin cărți scrise de oameni și oameni care, chiar dacă nu au scris cărți, au spus ceva ce s-a înscris în sufletul meu. Trebuie să-i iert pe cei cu ale căror idei m-am rănit, hrănindu-mă, crezând că mă hrănesc. Fac și un joc de cuvinte: (h)rana spirituală. Da, căci mă doare: cum spuneam la absolvirea facultății: Nu regret sistemele filosofice pe care nu le-am înțeles, nici cărțile pe care nu le-am citit, ci faptul că nu am prieteni. Era o adâncă suferință asta.

Deci am această așa-zisă revelație: am iubit mult, mai ales pe la case străine: cărți, oameni, gânduri, filme. Dar drumul parcurs, deci omul cel vechi nu poate să moară asasinat. Și revin astfel la Maica Siluana: trebuie să-l topim cu iubire. De aici încep să înțeleg teribilul sentiment de rușine față de mine însumi, față de trecutul meu, dar o rușine bolnăvicioasă, cumva o negare morbidă, criminală față de viața mea. E un fel de lipsă de discernământ asta, ba chiar mândrie: de unde știu eu cum a lucrat Dumnezeu în viața mea și prin ce? Oamenii pe care i-am întâlnit, și care acum sunt umbre în conștiința mea, de unde știu eu ce simt ei acum? Nu toate etapele trecutului meu au fost răni deschise. Dumnezeu este singurul judecător, inclusiv al trecutului meu. Savatie avea dreptate: eu nu am dreptul să mă judec pe mine însumi, punându-mă în locul Domnului. E o subtilă diferență aici între a spune că sunt cel mai rău dintre păcătoși și între a mă judeca punându-mă în locul lui Dumnezeu, pe care nu o pot exprima încă suficient de clar. E cumva precum diferența dintre iubirea de sine din „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” și iubirea de sine care ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu și pe aproapele, care este o piedică în calea aproapelui. E cumva precum diferența dintre auto-compătimirea păguboasă, care se hrănește dintr-o smiorcăială bolnăvicioasă și respectiv acceptarea vulnerabilității față de mine însumi: da, sunt slab; da, sunt neputincios. Nu există alt început bun decât a spune: eu nu (mai) pot. Tu, Doamne, poți.

Recitind aseară pasaje din Ușa interzisă, mă izbesc două lucruri: Liiceanu are o capacitate de înțelegere extraordinară a depresiei.

De fapt, aceasta este o caracteristică a oamenilor depresivi: prea multă înțelegere, căci doare!

Cum a început la el totul?:

„Prima amintire legată de viața mea afectivă datează de la trei-patru ani. Mama se pregătea să-mi citească o poveste. Era seară, urma să mă culc și stăteam cu capul pierdut între perne, în patul părinților mei, așteptînd fericit. Povestea pe care mama începuse să mi-o citească, stînd rezemată de speteaza patului, era despre un pui de prepeliță care, neînvățînd să zboare la timp, nu poate pleca cu restul stolului și rămîne în lanul de grîu. Secerătorii se apropie. Cartea avea poze și puteam să văd, în racursi, din locul unde se aflau puiul și prepelița-mamă, un grup de oameni cu secera în mînă. În spatele lor apare cîmpul netezit, cu spicele culcate la pămînt. Mai sînt doar cîțiva metri din lanul necosit. Prepelița face ultimele eforturi de a-și ridica puiul în aer. Nu reușește și, în ultima clipă, țîșnește din lan și-și ia zborul.

Mai tîrziu am aflat că povestea era ceva mai complicată (puiul de prepeliță fusese împușcat în aripă etc.), dar mie ea mi-a rămas în minte așa, fără detalii, schemă pură a dezolării supreme gata oricînd să se ivească din chiar esența vieții. Nu știam, pînă atunci, că se poate suferi atît. Îmi amintesc că am început să plîng treptat, mai întîi pe furiș, cu lacrimi înghițite, pîndind cu disperare crescîndă apropierea secerătorilor. Îmi amintesc, de asemenea, că îmi era rușine să plîng și aș fi vrut ca mama să nu își dea seama ce se întîmplă cu mine. De aceea, în clipa în care a rupt zăgazurile firavei mele voințe, ieșind la suprafață într-o cascadă de sughițuri și cu o violență neprevestită de nimic, plînsul meu a luat-o prin surprindere. Ființa mea se prăvălise pur și simplu în intervalul iscat între ridicarea păsării în aer și puiul rămas pe pămînt. Suferisem ceea ce se numește un proces de „introiecție”: puiul de prepeliță fusese devorat de eul meu afectiv. Distanțele pe care cu vîrsta le punem între noi și ceilalți, astfel încît nu orice dramă a lumii să devină automat a noastră, ușa sufletului întredeschisă cu măsură pentru ca înăuntrul nostru să nu intre mai multă nenorocire decît putem duce, gradul necesar de insensibilitate reglat în fiecare zi pentru a putea să trecem prin viață – din toate aceste ferecături, carapace și straturi protectoare în ființa unui copil de trei ani nu s-a înfiripat încă nimic. Așa încît povestea a pătruns în mine ca și cum aș fi îmbrățișat un trup din carne vie.(!!!) Nu pot să nu mi-l imaginez pe acel copil care își trăiește atât de intens povestea întemeietoare, Evenimentul fundamental, care îl detașează emoțional, îl rupe de comuniunea cu propriile sentimente și-l aruncă în vârtejul salvării prin inteligență. (Câtă durere, dar ce necesar, totul, într-o lume fără Dumnezeu precum e cea în care trăim.) Doamne, cât de greu este de refăcut tot acel parcurs. Pentru că fiecare pas pe care-l facem fără Tine, pornind de la o astfel de ruptură, este un pas și mai departe de noi înșine.

Pe urmă am înțeles că iubirea aducea un răspuns la toate aceste probleme. Bunul Dumnezeu prevăzuse un „loc” pentru toată lumea, în care puteai plînge sau puteai intra în extaz fără ca imaginea ta să sufere vreo atingere. Bănuiesc că există un raport între dezbrăcarea trupului și dezbrăcarea sufletului și că iubire există atunci cînd sînt învinse, simultan și prin corelație, aceste două pudori. Atunci sîntem liberi și ușori. Tot ce era ascuns în noi – nespus și ne-exprimat – iese afară; printr-un amestec de vorbe și gesturi intimul este expus în fața celuilalt și în felul acesta singurătatea esențială a ființei noastre este învinsă și anulată. Iată, așadar, care era secretul. Fiecare dintre noi putea traversa viața înveșmîntat în sobrietate, pudoare și discreție. Putea fi chiar sever, distant și aparent imperturbabil. Cu condiția ca să existe – sau să fi existat cîndva, măcar o singură dată în viața lui – o ființă în fața căreia să poată (sau să fi putut) sta sufletește gol fără ca lucrul acesta să-i provoace rușine. Trebuia ca măcar o dată în viață să ne fi fost dat să aflăm ce înseamnă predarea necondiționată, prăbușirea totală a tuturor sistemelor de protecție, căderea în desuetudine a oricărei cenzuri. Cine nu cunoscuse „darul lacrimilor”, așadar cine nu putuse scoate din el extrema durere sau bucuria extremă, acela nu-l cunoscuse pe Dumnezeu și nu cunoscuse iubirea și avea să iasă din viață nefericit, înrăit sufletește, zidit în singurătatea lui ca în cel mai rău blestem.”

Un pasaj extraordinar. M-a lăsat mut inițial. Liiceanu m-a înțeles, mi-am spus. Dar ceva nu e în regulă, citesc mai departe și nu se produce în mine acel ceva al bucuriei regăsirii. Liiceanu a înțeles că depresia este prăbușirea sistemului de iluzii, că depresia este dereglarea focalizării lentilei, dar care este soluția lui? Iată cum începe: „Fiecare dintre noi putea traversa viața înveșmântat în sobrietate, pudoare și discreție. Putea fi chiar sever, distant și aparent imperturbabil.”. În aceste cuvinte el sintetizează răspunsul personal la problema vieții (lui). De mic copil, a înțeles prin moartea puiului de prepeliță că viața doare, că este chiar insuportabil de dureroasă. Dar plângând în fața mamei, încă de la acea vârstă extrem de fragedă (uau) i s-a deviat sensul fundamental al problemei. Și a fost bine, probabil, că a fost așa, că altfel ce s-ar fi făcut sufletul lui de copil atât de delicat și de sensibil? Plânsul și durerea existau, dar în fața martorului (mama), întreaga problemă personală s-a deplasat de la a accepta plânsul (ca semn al vulnerabilității) la a accepta faptul că a fost văzut plângând. O, Doamne! Soluția personală a domnului Gabriel Liiceanu rămâne doar o soluție individuală, cel mult a unui grup, destul de mare dintre noi, oamenii, care suferim de aceeași obsesie: aceea de a nu părea vulnerabili. Care este această soluție? Cu condiția ca să existe – sau să fi existat cândva, măcar o singură dată în viața lui – o ființă în fața căreia să poată (sau să fi putut) sta sufletește gol fără ca lucrul acesta să-i provoace rușine. Trebuia ca măcar o dată în viață să ne fi fost dat să aflăm ce înseamnă predarea necondiționată, prăbușirea totală a tuturor sistemelor de protecție, căderea în desuetudine a oricărei cenzuri. Într-adevăr. El înțelege funcția extraordinar-terapeutică a dezgolirii, a predării necondiționate, a prăbușirii tuturor sistemelor de protecție și crede că asta e soluția. Am crezut și eu adesea că așa este. Dar nu am făcut decât să tai pântecele unui alt chit, să descopăr că sunt prins într-un chit și mai mare. Care este idealul? Fiecare dintre noi putea (de-acum) traversa viața înveșmântat în sobrietate, pudoare și discreție. Putea fi chiar sever, distant și aparent imperturbabil. Împlinirea, deci, rezolvarea, aparenta vindecare a evenimentului din copilărie, de la trei, patru ani. Acceptând că mama l-a văzut, repetând asta, stând din nou dezgolit în fața altei ființe, Liiceanu se mântuiește ca individ, dar nu se mântuiește ca om. Ca Adam cel întreg. Ce folos dacă îți vei salva viața, dar îți vei pierde sufletul? Vedem că după vindecarea psihismului nostru, al sufletescului nostru, mai rămâne în noi ceva care ne doare. De aici începe jertfa, sacrificiul pentru ceva care te depășește ca individ, pentru Om. Pentru mine spun toate astea.

Ceea ce nu înțelege (în acest pasaj, deci numai și numai în acest stadiu al înțelegerii și numai și numai pentru înțelegerea mea de fapt, căci ceea ce scriu aci este valabil doar pentru mine și numai către conștiința mea) Liiceanu (deși (m-) a înțeles extraordinar de mult... sunt tare bolnav de subiectivism), este că nu o dată trebuie să stăm dezgoliți pentru a ne salva, ci ÎNTOTDEAUNA, încetul cu încetul, treptat și tot mai mult. A spune adevărul este amețitor. Viața trebuie să devină spovedanie perpetuă, o „spovedanie neterminată”. E incredibil de greu asta și nu se poate fără Hristos și numai în fața Lui. Nu putem sta dez-goliti de iluzii decât numai și numai în fața Celui care nu are păcat și care a luat asupra lui TOT păcatul. Iată, deci, ce mare Mântuitor avem. Minciuna s-a născut din insuportabil, din neputința de a suporta arderea adevărului, dreptatea dureroasă a adevărului, a căderii din adevăr. Cu cât suntem mai departe de Dumnezeu, cu atât suntem mai învăluiți în minciuni – adesea foarte necesare, temporar, pentru a nu fi striviți!, și noi, și cei din jurul nostru. Iar a sparge acest val de iluzii fără iubirea Lui e periculos, căci putem muri instantaneu. De aceea Ioan Botezătorul ne cere: „Pocăiți-vă!”, adică faceți cale întoarsă, că altfel nu-L vom putea primi pe Mântuitorul. Nu căutam o soluție unică, rapidă și totală, ca un vaccin miraculos care ne vindecă de toate bolile. Pentru că este o iluzie să cred că pot sta în fața unei alte persoane, complet dezgolit de iluzii (fie el și cel mai mare psiholog în viață)! Este chiar asta o iluzie, o suprailuzie a egoului meu uriaș, care a crescut atât de mare încât crede că se poate dezgoli singur de sine însuși, în fața unui alt ego. Ce diferență mare între această perspectivă violentă, corporală, atât de fizică, de trupească, de pictură realistă (iată, sunt gol, cu toate faldurile și grăsimile și puroaiele mele), și grija infinit delicată și fragilă, și lină, și blândă a Duhului care știe că descoperirea, dezgolirea, revelarea păcatului nostru, a răului nostru în fața ochilor noștri ne distruge, ne poate ucide într-o fracțiune de secundă, ne îndoaie și ne frânge. (Dacă nu ne-ar fi luminat Dumnezeu nu ne-am fi văzut păcatul). Nu putem face nimic fără smerenie, deci fără a-L primi pe Domnul într-o inimă înfrântă și smerită. Cine cunoaște adâncimea păcatului?

Dumnezeu este cu noi de la începutul pocăinței, ba chiar încă de dinainte. În începutul suferinței, în simțirea inițială a suferinței, suntem cuprinși în Dumnezeu atât de adânc, dar nu ne dăm seama.

De aceea când lentila prin care vedem lumea devine clară, când ieșim de la suprafața lucrurilor, când ne dezvrăjim, soluția nu este să sărim înapoi, ci să privim către Domnul, cu ochii Lui, către ochii Lui, prin ochii Lui. De aici necesitatea ascezei și nevoinței, a rugăciunii, a Tainelor Bisericii, Liturghiei, fără de care ochiul inimii nu se curăță.

(După-masă)

Am venit de la Bible Study: o înțelegere atât de frumoasă și de adâncă încât simt că cu greu mă pot stăpâni. Eu sunt Iona, neascultătorul, și cu Iona Dumnezeu folosește un fel de psihologie inversă pentru a-l aduce la pocăință. Doamne. E ca și cum mi s-au ridicat bolovani uriași din suflet. Câtă delicatețe din partea lui Dumnezeu. Doamne, ce frumoasă e cartea Iona! Legătura minunată dintre capitolul patru și pilda datornicului. M.S. are dreptate. Aveți dreptate, maică Siluana!

Nu știu altfel, nu știu mai repede. Dumnezeul meu, Te iubesc cu iubirea mea cea mică. Care nu e a mea, ci tot a Ta, dar ăsta e sufletul meu, crăpat puțin, dar suficient pentru a Te simți. Nu mă pot crăpa mai repede că mă arde și mă doare această Întâlnire cu Tine. Încet mă las în mâinile Tale. Ce blând ești! De la Tine învăț!

Mă port cu sufletul meu ca și cum Dumnezeu nu mi-ar fi iertat o datorie atât de mare. Ca și cum sunt un îmbufnat. Dumnezeu e bun și delicat. Pocăința lui Iona din pântecele chitului nu e decât inițial, pentru că nu a ascultat porunca Domnului. Către final, pocăința lui este adâncă, pentru păcatul său cel mare, pentru viața lui. Iona s-a îmbufnat când Dumnezeu a iertat cetatea Ninivei. Și Dumnezeu i-a crescut un vrej să-i țină de umbră. Doamne, ce frumos, ce sublim! Ce delicat. Ce fin. Apoi a venit un vierme și a ros vrejul. Și Iona a vrut să moară pentru asta! Dumnezeu e tare deștept și un foarte bun psiholog. Și mai ales bun și milostiv.

Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Fr. Panteli: asta nu e doar bible study. E un pic mai mult. E trezire întru Domnul.

M.S. spune: „Să nu uităm că unde este comoara noastră acolo ne este și inima. Iar comoara este realitatea investită cu valoare de către mintea noastră. Iată de ce, numai coborârea minții în inimă ne ajută, cu adevărat, să ieșim din iad!”.

Da, și mai știu, dragă și iubită maică S., că acasă al minții este inima. Mă doare. Nu asta mă doare pe mine de atâția ani, această separare uriașă dintre minte și inimă, dintre mama și tata, între mine și aproapele meu, dintre Domnul și Biserica Sa, pe care o simt adânc în suflet?

Vă mulțumesc mereu și vă îmbrățișez în Domnul, de fiecare dată, sper tot mai adânc!

Și eu, Copil iubit, și mulțumesc Domnului pentru felul în care ne mângâie și ne îmbrățișează și prin îmbrățișarea oamenilor „ca noi” pe care ni-i scoate în Cale!

Fii binecuvântat!
M. Siluana