- partea a III-a

Versiune tiparTrimite unui prieten
Povestea mea de viață capătă cumva aceeași formă din punct de vedere al dificultății mele de apartenență, privind grupurile A.A. și Al-Anon. Am crezut inițial că o să mă simt parte totală în Al-Anon și martor distant, exterior, la participările A.A. Ei, socoteala de-acasă... Am descoperit o mare rezonanță în A.A., mai ales că știu că mulți alcoolici sunt copii adulți de alcoolici. Iar în Al-Anon am întâlnit o puternică grupare de „victime”, în special soții, cu care, evident, am mari dificultăți de identificare. Uite așa, A.A.-ul și Al-Anonul au devenit puncte cheie în înțelegerea, acceptarea și iertarea tatălui și mamei mele. Dacă merg și la întâlniri și (survivirs of incest)A., (și probabil că o să merg), voi face încă un pas pentru înțelegerea, iertarea surorii mele.

Dincolo de negarea mea (nerecunoașterea și neacceptarea faptului că m-am născut unde m-am născut), există o rezistență obiectivă în participările mele prea dese la Al-Anon. și anume, folosirea acestui spațiu ca și zonă de taclale, sporovăială ș.a.m.d. Dar adesea uit că vindecarea se lucrează treptat, cu grijă, că uneori un cuvânt poate schimba structuri pe care ani de efort nu au reușit.

În mod categoric A.A.-ul și Al-Anonul rămân în albia firească a grupului de suport făcut să ajute omul ruinat de alcoolism. Însă CoDa a făcut deja un pas înainte pe un teren nisipos. În participările mele de atunci am simțit că pierderea contactului cu sursa inițială plasează omul într-o zonă în care este expus și vulnerabil.

Puternic adevărul că adesea omul bolnav se mântuiește paradoxal mai ușor decât unul complet sănătos, repede biruit de duhul mândriei că poate orice de unul singur, fără Dumnezeu. Fii, Doamne, mereu Tu stâlpul sănătății mele.

Maica Siluana îmi trimite astăzi un e-mail important:

„Dumnezeu să-ți primească rugăciunea și mărturia și să-ți sfințească ființa și dorul, Băiatul meu iubit și mult rănit!

Doamne, dacă toți răniții Tăi am deveni conștienți de cât de bolnavi suntem și am cere mila Ta și nimic de la oameni, am deveni cu toții dăruitori de bucurie și pace, chiar dacă la început cei de lângă noi s-ar simți răniți de noua noastră atitudine!

Durerea pe care o provoci acum este vindecătoare, dar e mult mai mare decât cea pe care o produce comportamentul codependent, pentru că nu mai e însoțită de plăcerea de a fi victimă sau agresor. Când cineva ne sfarmă idolii putem suferi mai mult decât atunci când ne moare cineva drag...

Din această durere, a ta și a celor dragi pe care îi rănești acum prin vindecarea ta, se naște dragostea adevărată, dragostea jertflenică, dragostea în care îmi jertfesc plăcerea de a fi consolat, plăcerea de a fi prețuit și admirat, sau chiar de a fi umilit și chinuit ca să mă simt „mai bun” decât călăul meu...

Adevărul ne va face liberi! Adevărul pe care îl trăiesc și îl mărturisesc eu mă face liber dacă e în Numele Lui!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Cu dragoste, încredere și binecuvântare,

Maica Siluana”

Bineînțeles că nu reușesc în totalitate să mă lipsesc de acea plăcere. Bineînțeles că îmi aduc aminte de rănile mele mai mult decât de cele pe care le-am făcut eu altora. Dar e atât de adevărat că alergând la Domnul, idolii se prăbușesc, și ce bucurie în suflet! Uneori descopăr că Domnul nu-Și poate face mai mult loc în mine datorită micilor mei idolași pe care-i păstrez, zic eu ca suvenir, dar în realitate mă închin lor, mi-e greu să-i arunc afară. Iar Domnul, ca un Dumnezeu adevărat ce este, nu dă buzna, nu se instaurează pe Sine ca un îngâmfat totalitar în sufletul meu. El respectă acest înfricoșător dar al libertății, pentru că, așa cum spune părintele Sofronie, nimic din ceea ce facem, dacă nu are pecetea libertății, nu rezistă veșniciei.

Îmi aduc aminte acele extraordinare cuvinte ale părintelui Rafail, vorbind despre Ioan Botezătorul. Spunea, Ioan Botezătorul a avut puterea de a certa poporul și a-l trimite la pocăință pentru că-l iubea. Doamne, cât de adevărat este! Când omul care iubește (pe Dumnezeu și pe aproapele) începe să certe și să strige, stau cerurile în loc, zumzetul și gălăgia lumii încetează, oamenii pun capul în pământ! Pocăința survine imediat pentru că glasul ce pare că biciuie este purtat de chemarea iubirii și omul nu poate să nu recunoască vocea Tatălui, acolo, care este de fapt mângâiere. Mare, cu adevărat, a fost Ioan Botezătorul, pentru dragostea lui. El mi-a apărut adesea drept un om aspru, rece, lovitor, dar nu autoritatea și puterea lui i-au trimis pe oameni în pocăința cea adevărată, cât incredibila lui dragoste pentru om. Când striga: „Pocăiți-vă!”, vocea lui nu era plină de ură și de mânie, ci era sunetul extraordinar de dureros al sfâșierii sufletului său văzând îndepărtarea poporului de la Domnul. Era inima lui care crăpa de durere, și acea suferință incredibilă care vedea îndepărtarea de Părintele Iubirii, susținută de IUBIREA Lui striga: „Pocăiți-vă!”. Era de fapt, nu o poruncă precum o comandă, ci o rugăminte puternică, sigură, dar atât de fierbinte, încât topea zidurile negării celui care o auzea. El, Sfântul Ioan, murea puțin câte puțin sieși cu fiecare chemare la pocăință, și se năștea puțin câte puțin cu fiecare întoarcere a aproapelui său. Lacrimile și plânsul și vinovăția celui ce se pocăia nu erau însăși pocăința, ci efecte însoțitoare, prieteni firești ai pocăinței, căci în sine pocăința este metanoie, o bucuroasă întoarcere a minții celei din adâncul nostru către Cel ce a zidit-o. Adică, plânsul este semn al pocăinței, adică însoțește pocăința, nu o precede și nici nu este singur însăși pocăința. În momentul în care plângem, este semn că a început deja pocăința noastră, întoarcerea noastră din rătăcirile noastre. Și câtă bucurie nu-și face apoi loc în sufletul nostru, după acea durere. Iar durerea nu este, în sine, decât ruperea (nu dor ruperile?) negării, poarta destrămării iluziei, a spargerii și prăbușirii idolilor, a disipării minciunii.

Marile goluri, lipsuri, viduri din viața și sufletele noastre să nu le umplem cu altceva decât cu Domnul. Câtă confuzie și incredibilă suferință între doi oameni adulți, o femeie care a pierdut un copil și un bărbat care nu a avut niciodată o mamă mângâietoare. Doamne, cum se vor fi amestecat cele ale psihismului, între ei, într-un nod de nedezlegat. Dacă mai adăugăm la asta și faptul că bărbatul este fiul unui abuzator, iar femeia este adânc rănită în copilărie, vom putea adulmeca parte din incredibila forță a păcatului care va determina o reiterare cruntă a celor două istorii. Dar dacă mai punem și faptul că tatăl abuzator al aceluia a abuzat ani de-a rândul, acea grea și inimaginabilă rană a incestului, pe sora fiului său, deci pe sora personajului nostru, vom înțelege puțin mai mult, că sora lui seamănă nu puțin cu femeia noastră. Deci confuzia e dublă, căci bărbatul nostru, aflat în mari presiuni și tensiuni interioare și exterioare nu mai știe clar dacă lângă el își are iubita sau propria soră, pe care încearcă să o salveze în toate femeile rănite pe care fără să vrea sau să știe, le întâlnește ca un magnet. Dar nu e oare mai dureros că bărbatul nostru nu a putut deveni bărbat pentru că nu a putut să crească în tatăl său? El este un copil imberb emoțional și nu numai. Căci în cine altcineva să crească el dacă nu în tatăl său, singurul pe care-l cunoaște ca tată, pentru a deveni la rându-i, tată? Iar a deveni tată, oare nu presupune pentru el a deveni abuzator (ce alt tată cunoaște el?), și al cui altcuiva decât al surorii lui? Care-i este cumva, prin transfer și fiică? Confuzia, bineînțeles, de roluri, se datorează presiunilor incredibile acumulate de-a lungul anilor în partea relațională a acelei familii, mereu amânată în rezolvare, mereu ascunsă, mereu nevindecată. Și oare bărbatul nostru devenind tată, nu va fi soț al unei soții? Care, dincolo de faptul că vine pe rana unei surori abuzate, vine și pe rana unei mame bătute crunt, înșelată, abuzată emoțional și fizic ani de-a rândul, secătuită? Iată drama tânărului nostru. El și-a retezat creșterea emoțională de frică, o teamă colosală a pus stăpânire pe el, păstrându-l ca paralizat, ca un prizonier într-o cămașă de forță care îngrădește și protejează simultan. El nu putea să devină ceea ce era chemat să devină, căci îl așteptau monștrii cei cu gurile căscate să-l înghită. Și uite așa, se chinuia să nu crape și amâna explozia, amânând și tergiversând și astupându-și urletele suferințelor și rănilor din inima și din sufletul lui prin negare, rănirea celorlalți, evadări în virtual și imaginar, înstrăinare, vicii etc etc. Dar mai ales rănind pe alții, și cu preponderență pe cei care încercau să-l ajute, care-i încurcau și mai mult șurubelurile.

Ei, și dincolo de toate astea, femeia (generică) din povestea noastră are și ea o incredibilă și complicată poveste ale cărei amănunte nu le cunoaștem în detaliu, dar care participă atât de bine la căscarea rănii. Negarea și durerea ei nu sunt mai mici decât ale personajului masculin.

Atunci, omul nostru, ajuns la marginea disperării, pus fiind față în față cu neantul, a înțeles adevărul: o singură cale mai există: toată ființa lui risipită, destrămată, împrăștiată, ruptă în bucăți, nu mai putea fi pusă la loc decât de către Creator. Creatorul trebuia să fie infinit de bun, de delicat, de grijuliu, de iubitor, de cunoscător și mai ales de jertfelnic pentru a putea restaura sănătatea și adevărul ființei lui. Către acel Creator a alergat. Pentru că oamenii nu știu și nu au puterea să vindece un suflet. Un suflet se vindecă prin iertare, iar iertarea nu este omenească. Omul poate trece cu vederea, poate amâna, poate sublima, poate raționaliza, poate nega ș. a. m. d. Toate astea sunt bune și necesare pentru conviețuirea zilnică, dar folosite exclusiv și îndelungat, creează distorsiuni și deformări grave ale sufletului, în timp. Îndreptarea, vindecarea sufletului se face prin iertare. Când omul se decide să meargă la medic, este începutul pocăinței. Când deja se îndreaptă cu pașii spre medic, este în plină pocăință. Medicul nostru cel Bun ne dă iertarea.

*

În cartea „Labirintul codependenței”, o frântură cu impact puternic: opusul codependenței nu este independența, ci interdependența. Cât de mult schimbă perspectiva acest atât de mare adevăr. Se intuiește puțin din Taina Persoanei aici, în acest pasaj.

Dar nu se spune că drumul către interdependență duce prin independență. Nu putem trăi interdependența direct din codependență. Separarea temporară, adică eu să devin conștiință în afara impulsurilor și determinărilor celuilalt este absolut necesară, chiar și în forma individualismului, oricât de dureros ar fi el. Abia apoi, sufletul începe să-și vadă starea de natural, de firesc, aceea a interdependenței, a comuniunii personale, în realitate.

Câte pericole în devenirea asta a istoriei, căzută sub păcat! După individualismul ăsta exacerbat mai ales economic, probabil că Occidentului i se va face lehamite și va găsi salvarea într-o unire-contopire fără discernământ într-un tot impersonal, atât de departe de unitatea personală a Ortodoxiei și deci a Domnului.

Mă întreba o oarecare persoană pe blog despre vârstă. Îi răspund: E atât de mult deja despre mine, lucruri pe care nu ar fi trebuit de fapt să le fac publice, pe blogul meu și pe site-ul Maicii. Sunt acolo descrieri, sfâșieri mult prea adânci și mult prea multe din mine, mult prea intime... și deci cred că alte elemente, neesențiale, nu sunt de folos celor ce-și caută și ei, calea cea bună.

Văd acum atât de limpede că aproapele meu vine mereu în „rănile mele cele adânci”. Acolo, în acele răni care sunt de fapt comune, răni ale noastre ca întreg, vin să se rănească și mai tare, cum adesea fac și făceam mereu și eu. Și aici cred că e chemarea aceasta atât de dificilă. În aceste răni ale mele venind, ei ar trebui să-și afle din nou surse de perpetuare a durerii și a suferinței. Dar parte din acele răni sunt tămăduite de Hristos și locul este plinit cumva cu binecuvântare. Deși ei lovesc puternic (și se lovesc implicit și pe ei înșiși, împinși de acel imbold care s-a amplificat și agravat începând din copilărie), Domnul este deja în acea rană a mea, și primește El mare parte din suferința aceea pe care în mod normal eu o primeam în trecut atât de acut, având conștiința că sunt singur și înstrăinat. Domnul dăruiește în schimb mângâiere, răbdare și binecuvântare. În rănile mele se află și multă vindecare. Doamne, miluiește-mă!

Dragul meu băiat,

Ai surprins aici dinamica relațiilor pătimașe cu multă finețe. Și e nevoie să ne dăm seama că acesta e păcatul. Că aceasta e patima, boala sufletului rupt de Dumnezeu: ne „mâncăm zilele” unii altora doar ca, până la urmă, să ne alimentăm plăcerea de a răni și de a fi răniți!

Dacă vina păcatului și a perseverenței de a rămâne în el, în ciuda jertfei Mântuitorului și a darurilor pe care ni le face mereu Dumnezeu, ar aparține doar celor „răi”, doar celor care rănesc din plăcerea de a fi abuzatori, mântuirea omului total ar fi mult mai simplă. Cei „buni” s-ar lăsa răstigniți, s-ar ruga cu iubire pentru „călăii” lor, i-ar ierta și iubirea ar domni pe pământ. Adică Domnul ar fi totul în toate. Dar păcatul e lucrat cu aceeași osârdie și plăcere și de victime când aleg (și când nu alegem?) forme păcătoase de reacție și învață să-și provoace călăii la tot mai multă „răutate”! E uimitor, dar asta este! Oricine vede cât chin e în viața celui care nu iartă pe cel ce-i face rău. Și Totuși nu acceptă iertarea care i-ar aduce pacea și bucuria sfântă!

Iată cât de mare e puterea păcatului!

Iată cât de bolnavi suntem!

Iată de ce a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă Om ca să ne vindece de robia păcatului!

Doamne, dăruiește-ne Duhul Tău Cel Sfânt ca să ne pocăim și să ne mântuim!

Cu dragoste și recunoștință,

Maica Siluana

*

Azi am aflat despre „sindromul Stockholm”. Victima abuzată folosește un mecanism defensiv extrem: identificare cu abuzatorul. Uimitor! În sfârșit boala mamei capătă un început de formă. Opusul sindromului Stockholm este sindromul Lima, în care agresorul devine atent și sensibil la nevoile victimelor.

Pe 23 august 1973 doi criminali având asupra lor mitraliere au intrat într-o bancă din Stockholm, Suedia. În timp ce criminalii aruncau rafale de gloanțe în aer unul dintre prizonieri, Jan-Erik Olsson, a scăpat și și-a anunțat colegii îngroziți că „petrecerea abia a început!”. Jefuitorii băncii au reținut patru ostatici, trei femei și un bărbat, pentru următoarele 131 de ore. Ostaticilor li s-au pus curele cu dinamită și au stat într-o încăpere lăturalnică din bancă până când au fost salvați pe 28 august.
După salvare ostaticii au manifestat o atitudine de șoc considerând că au fost amenințați, abuzați și că le-a fost frică pentru propriile vieți de a lungul a celor mai bine de cinci zile. Din interviurile pe care le-au acordat ulterior presei reieșea clar că-și sprijineau agresorii și că acuzau negociatorii care încercaseră să-i salveze. Ostatecii se raportau la criminali ca la cineva care îi protejase de poliție. Mai târziu una din femei a început o relație cu unul dintre agresori iar alta a început o campanie legală de strângere de fonduri pentru acoperirea cheltuielilor de judecată ale agresorilor. Era evident faptul că ostatecii aveau o „obligație” emoțională față de agresorii lor. În timp ce starea psihică în situații de captivitate a fost recunoscută ca „sindromul Stockholm” datorită publicității, „obligația” emoțională față de agresor a devenit o temă familiară în psihologie. Despre acest lucru se știa cu mulți ani înainte și a fost revelat și în alte situații în care oamenii au fost ostatici, prizonieri sau în situații de abuz cum ar fi: femei abuzate sau molestate, copii abuzați, victimele incestului, prizonieri de război, situații de luare ostatici, prizonieri din tabere de concentrare sau în situații de intimidare / control într-o relație.
În concluzie identificarea cu abuzatorul este o strategie de supraviețuire pentru victimele abuzurilor sau intimidării. Reacțiile oamenilor în cazul „sindromului Stockholm” sunt atât de cunoscute de poliție încât acestea nu mai sunt catalogate ca anormale. Adesea este chiar încurajată această atitudine atâta vreme cât șansele victimelor de a fi eliberate cresc considerabil. Pe cealaltă parte însă este recunoscut faptul că ostaticii nu sunt foarte cooperanți în timpul acțiunilor de salvare sau în timpul persecuțiilor criminale. Negociatorii, reprezentanții legii, recunosc acest sindrom mai ales în situațiile femeilor maltratate care refuză să depună reclamații împotriva soților / prietenilor eliberați din închisoare, ba chiar îi agresează fizic pe polițiști atunci când aceștia vin să le salveze în momentul abuzului.
Sindromul Stockholm poate fi regăsit de asemenea și în familii, în relații interpersonale sau la cupluri. Abuzatorul poate fi soțul sau soția, prietenul sau prietena, tata, mama sau oricare altă persoană care este într-o poziție de control sau are autoritate.
Sunt important de înțeles componentele „sindromului Stockholm” așa cum reies din relațiile abuzive și relațiile bazate pe control. Odată înțeles sindromul e mai ușor de înțeles de ce victimele acceptă, suportă, iubesc și chiar își apără abuzatorii și persoanele care le controlează. Fiecare sindrom are simptome și atitudini specifice așa cum este și în cazul „sindromului Stockholm”. Deși o listă exactă care să cuprindă toate simptomele și atitudinile nu a fost elaborată datorită specialiștilor care au opinii diferite, mai jos sunt câteva caracteristici ale acestui sindrom:
victima are sentimente pozitive față de abuzator / agresor
victima are sentimente negative față de familie, prieteni ori autoritățile care încearcă să le salveze / sprijine sau elibereze
victima susține motivația și comportamentul abuzatorului
abuzatorul are sentimente pozitive față de victimele sale
victima sprijină agresorul și din când în când îi vine în întâmpinare ajutându-l.
*
Descopăr că la muncă și în general în viață fac masiv analiza tranzacțională (Eric Berne). Toate rezolvările de tensiuni și de situații intră până la urma în tentativa mea perpetuă de a stabili dialogul adult-adult. Reușesc adesea, în ultimul timp. Citesc câteva pagini despre tranzacții. Interesant. Mă descopăr în rolul micului profesor. Gata oricând de a distruge un mecanism pentru a-l înțelege.
Atât de groaznic de eficientă, de simplificatoare și de reducționistă psihologia domnului Berne.

Dragul meu băiat,

Da, este o viziune genială a felului în care „lucrează” omul vechi, omul individ, sărmanul nostru ego, încercând să supraviețuiască și chiar să fie fericit administrând cât mai inteligent puterile firii noastre căzute! Abia văzând, contemplând aceste „mecanisme”, care nu sunt ficțiuni, ne putem uimi, noi cei sufletești, cât suntem de ne-liberi, cât suntem de robi păcatului și îndulcirii cu surogatele lui și câtă nevoie avem de Dumnezeu în trupul și în sufletul nostru ca să ne eliberăm!...

Și ce oroare să descoperi că poți trăi o viață întreagă și muri fără să știi că întreaga viață a fost un „joc psihologic” pe care l-ai ales ca să treacă timpul până la moarte!

Da, e uluitor Berne și uluitoare descoperirea lui! Dar și mai uluitoare este nesimțirea noastră, a celor care-L avem pe Dumnezeu și nu ne folosim de Darul Lui!

Doamne, nu ne lăsa până în sfârșit!

Fă-ne, Doamne, martorii milostivirii Tale!

Cu multă recunoștință că ai ales să nu suferi în zadar,

Maica Siluana