- partea I

Versiune tiparTrimite unui prieten

DIN JURNALUL UNUI CODEPENDENT

Ianuarie 3

Prin scris, postări pe blog – se obiectivează interiorul, devine real, frumos. Sfinți, imagini, cuvânt. Exprimate, se întăresc. Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta.

Ianuarie 13

După ce l-am simțit pe tata copil, a încetat aproape în totalitate un conflict interior dureros și lung de ani de zile. Mă simt atât de liniștit. E un firesc în fiecare zi pe care nu-mi aduc aminte să-l mai fi trăit vreodată. Doamne, binecuvântat este numele Tău în veac, amin!

24 Ianuarie

Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.

Slavă Ție, Dumnezeu nostru, slavă Ție!

La finele anului trecut m-am întâlnit cu tata. NU știu cum altfel să numesc această experiență decât o întâlnire interioară, o conectare emoțională, o regăsire afectivă a legăturii cu tata. O redau aci, așa cum am descris-o în 30 decembrie: „La muncă, o presiune și o durere surdă, în suflet. Șterg pan-urile în spate, singur, ritmic. Brusc, mă gândesc la tata. El – copil – îl simt viu, atât de copil și mi-e milă de el, de lumina lui, de bucuria lui netrăită, de singurătatea lui. Îl văd copil alergând plin de energie încolo și încoace, are o inimă mare și un suflet bun. Se revarsă atâta milă în conștiința mea că încep să plâng (am citit undeva că dacă simțim milă, ea vine de la Domnul, mereu), dar e un plâns-durere, plâng în durere, plâng din durerea mea, ca într-o încordare interioară extraordinară, care se focalizează în zona prefrontală și simt o căldură puternică acolo deodată, care crește tot mai mult și parcă iese din mine împreună cu lacrimile, prin toți porii. Și e așa o trăire de intensă și o ușurare, și simt atâta iertare și tămăduire a rănilor. Urmează ore bune de muncă, de bucurie, liniște, pace, o frumoasă pace și sentimentul de comuniune cu Dumnezeu și împăcare cu aproapele.

De atunci lumea s-a schimbat, mai ales în tot ceea ce simt. E ca un fel de unitate interioară pronunțată, o închegare, o ancorare, o sălășluire în ceva din mine însumi ca niciodată. Nu-mi găsesc cuvintele care să exprime cu adevărat ceea ce simt și nici nu prea înțeleg ceea ce simt.

În primul rând râsul acesta din toată inima pe care nu l-am avut niciodată, un râs deschis, necenzurat, al bucuriei, care se produce nu de undeva din gât, ci din piept, din „inimă” și razant adesea în ultimele săptămâni parcă-mi scăldam mintea mea, biata mea minte atât de îndurerată, lovită, epuizată, rănită, ultrasolicitată și stresată într-o baie caldă de iubire. E un râs al bucuriei, atât de adânc, da, râd de undeva din adâncurile mele și e un râs cald, binevoitor, care ocrotește, care mă învăluie și îmi învăluie aproapele în bună-dispoziție și e atâta sănătate acolo, în acea îmbrățișare dintre bucuria aceea și minte. Și simt asta strâns legat de întâlnirea aceea cu tatăl meu-copil fericit, bucuros, generos, bun, inimos.

La biserică, în cor, am observat, ca niciodată, volumul vocii mele amplificat frumos, rezonant – am știut mereu că, deși am cântat ani de zile într-un cor, cântul meu nu provenea decât din plămâni și din gât, dar acum am simțit cumva că eu cânt cu toată ființa mea împreunată în inimă, și asta amplifică totul, și corul, și sentimentele mele, și bucuria mea. A fost ca și cum, cântând la bas, ținând isonul la St. Vasilios, parcă îmbrățișam în căldura aceea de sunet pe toți cei împreună cu care cântam. Și îmi era întreaga biserică atât de dragă. Și mă simțeam dăruind, dăruind, dăruind.

M-am regăsit în zilele ce au urmat cumva „stând în picioare” cu brațele deschise, zâmbind cu bucurie, într-o stabilitate neclintită și într-o extraordinară comuniune de acceptare și iubire de mine însumi, de Dumnezeu și de aproapele.

Dintre „dezavantaje”, aș menționa o creștere a poftei de mâncare, dublată de o mai mare senzație de greutate, de corporalitate, de materialitate, de data aceasta acceptată cu bunăvoință și firesc. Cumva, îmi accept o corporalitate pe care adesea am negat-o, deși știu că tata a luptat din răsputeri cu ea și nu arareori a fost învins. Am pus câteva kilograme pe mine. Mă simt deci ca fiind „și” el – tata – așa cum am fugit mereu, așa cum am evitat mereu să fiu, convins fiind că a fi tata înseamnă a fi o monstruozitate uriașă de carne și grăsime, alcoolism și patimi trupești.

E o parte din mine care simte un dezgust față de această corporalitate cumva excesivă, dar aceeași parte se bucură totodată cumva duplicitar, fățarnic de căldura, de dragostea, de generozitatea, de bună-dispoziția necontenită a celeilalte laturi.

În ultimele săptămâni am simțit puțin – aproape deloc – nevoia să scriu, să tematizez, să analizez, să raționalizez, să „stau în minte”. Știu că aceste distincții pe care le fac acum sunt imperfecte, insuficiente, dar le folosesc doar instrumental, pentru descriere. Mă simt deci, atât de puțin cel ce am fost ultimii ani, fundamentat eminamente pe negarea paternității mele. E oarecum straniu, pentru că parcă sunt acum atât de mult un necunoscut pentru mine însumi. Am senzația dublu amplificată că nu dețin controlul, necunoscându-mă, neintuindu-l pe acest „eu” care și-a regăsit legătura afectivă cu tatăl.

Cumva pentru a verifica toate aceste stări, sun acasă și vorbesc cu tata, și îl simt – și el simte – atât de familiar. Pentru prima dată simt că îi vorbesc ca unuia pe care-l cunosc de dinăuntru. Simt atât de clar cum regăsește și el, oarecum surprins, asta. Dacă eu nu am avut un tată și asta m-a durut o viață, nici tata nu a avut un fiu niciodată, și presupun că asta l-a durut adesea, ca și pe mine. Mama a avut mereu un fiu și eu am avut – chiar și în cele mai cumplite forme ale nihilismului care m-au cuprins, o mamă.

Așadar, am simțit la telefon că nu mai există acel zid de gheață între mine și el, între fiul rupt, aflat într-o adâncă deconectare emoțională și negare pe de o parte, și tatăl ca imagine de abuzator, alcoolic, violent, de cealaltă parte. Cu voia lui Dumnezeu, refăcându-se această legătură acum, simt că e nevoie de multă răbdare, tatonare, cunoaștere reciprocă treptată și lentă. Dincolo de căldura și bucuria și surprinderea acestei regăsiri, știu că durerea, tristețea lui tata sunt colosale, pe măsura bolii lui. Cât de mare trebuie să fie suferința interioară a unui om, văzând numai cantitățile uriașe de alcool pe care le-a aruncat în el – și nu numai – pentru a face acea rană să tacă, să nu-și mai strige nevoia de Dumnezeu și vindecare, cu o voce pe care nu a înțeles-o niciodată în viața lui?

Revin. Situații, locuri, persoane care înainte făceau mereu obiectul observațiilor mele, care intrau spontan în câmpul meu de conștiință, acum parcă alunecă pe lângă mine. Lor li se substituie alte circumstanțe, alte persoane, alte raportări, atât de noi, din care nu făceam parte înainte.

Episodul de ieri de la muncă, atunci când D. m-a strâns de mână și am simțit impulsivitatea acea de a-i riposta instantaneu, atât de surprinzător, atât de fizic. Săracul, n-a știut ce să creadă – n-am știut nici eu ce să cred, surprins fiind eu însumi de gestul meu atât de spontan. Aproapele meu – D., îmi este atât de asemănător în zilele astea (și seamănă într-adevăr, în multe aspecte, cu tata). În toate acestea îl iau pe Domnul cu mine, cât pot. Doamne, vino întru cele dinlăuntru ale mele și limpezește-le cu sfântă binecuvântarea și harul Tău.

La psihiatru, m-am dus – așa am zis maicii Siluana! – „cu Domnul și ca la Domnul” (Dragă Maică, mâine mă duc la psihiatrul acela, preot ortodox. Mă duc cu Domnul, ca la Domnul, rugându-mă doar pentru Voia Lui.). Nu cred că a fost o întâmplare faptul că la finalul întâlnirii, dincolo de toate angoasele, spaimele, reticențele, rezervele mele, el m-a strâns puternic în brațe – acest uriaș E. Ch. – și mi-a povestit de al lui gheronda Grigorie care petrece șase luni pe muntele Athos și șase luni pe o insulă.

Ce altceva să-ți dea Domnul, când te duci la El, decât o îmbrățișare?

N-am răspuns atunci afectiv acelei îmbrățișări. Dar l-am privit adânc în ochi și știu că această îmbrățișare va lucra în timp, își va face lucrarea ei în viața mea și a celor din jurul meu.

Doamne, Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor, amin.

A! Și să adaug: nu tata este omul cel vechi. E mare lucru să înțeleg asta. Slavă Lui, Domnului, pentru asta!

Băiatul meu drag,

Cu mult drag și cu multă recunoștință îți primesc mărturiile despre bucuria înaintării pe calea vindecării sufletului tău în Domnul. Și tot mai mult și mai profund îmi dau seama că nu există durere pe care, încredințând-o Domnului, să n-o primim transformată în bucurie și mângâiere. Am trăit așa și în propria-mi existență și o trăiesc acum și cu tine, și cu voi cei care îndrăzniți să mergeți până la capăt cu „nebunia credinței”.

Îți mulțumesc, vă mulțumesc, și vă rog să ne adunăm tot mai strâns în rugăciune pentru cei ce încă nu se îndură să aleagă iertarea ca leac dumnezeiesc la toată neputința și suferința vieții trăite sub blestem!

Cu drag și prețuire,

Maica Siluana

*

Sunt acele lucruri pe care le dobândim cu mare răbdare și luptă, precum adierile de pace, curăție, liniște, bucurie, ordine interioară. Știu, mereu avem impresia că rana noastră este infinit mai mare decât rana oricui.

Noi, oamenii, adesea ne simțim atât de bine venind și așezându-ne în mângâierea acestor adieri ale sufletului celor liniștiți pe care ei le găsesc uneori, cu binecuvântarea Lui, adieri care nu sunt altceva, de fapt, decât binecuvântarea Lui. Venim mai ales când suntem obosiți de a ne mai exalta patimile în fel și chip, sau, dimpotrivă, de a mai lupta cu ele.

Omul care vine în bruma mea de pace și de bucurie fără să aibă sfială, sau fără să împreune alăturea și bruma lui de rugăciune și de pace, mi-o spulberă și pe a mea, mi-o consumă, se hrănește hapsân, precum văd, cu ea. Și simt apoi o satisfacție în ochii lui care mă întristează și mă înspăimântă. Un fel de paradoxală jubilație: „am știut eu că… nu e de-adevăratelea”. Se aseamănă asta așa de bine cu imaginea unuia care, aflat în fața unui fragil, delicat și minunat vitraliu pictat cu multă dedicație, răbdare și migală, ia un bolovan, îl lovește, crăpându-l astfel în bucăți, și apoi își spune, oarecum intrigat, dar și plin de o ciudată satisfacție: „A, am știut că nu e de-adevăratele, uite, e praf și pulbere.”. Oare și eu fac la fel? Îmi caut mereu oameni „întru” care să mă pot odihni și nu găsesc decât foarte puțini: bătrâni împliniți (sunt și mulți bătrâni neîmpliniți, acri, dezamăgiți) și curați, trecuți binișor de 70 de ani, sau copiii. În prezența lor, e atât de adevărat, sufletul meu se odihnește, se vindecă, se regăsește, se liniștește. Nu trebuie să interacționez prea mult: e suficient să stau lângă, să respir în același ritm, același aer, să mă împărtășesc de seninătatea chipurilor lor. Că omul vine și se cuibărește în pacea sufletului meu nu mă supără, dimpotrivă, șoptesc și eu o rugăciune pentru el. Dar când vine și se cuibărește acolo pentru ca la scurt timp să izbucnească violent în feluri și chipuri, e de două ori mai ucigător pentru mine, pentru că deja era cuprins în adâncul inimii mele și acolo se poate răni atât de ușor, de dinăuntru. Când nu te mai simți bine în inima mea, din motive ce țin de micimea mea sufletească, sau de propriile tale chemări sau alungări, te rog, prietene, dă binețe și mulțumind, pleacă. Tăcut, delicat. Nu aștepta să mă strâng eu din toate puterile mele, și așa secătuite, să te dau afară, să mă înghesui în cele mai penibile stări și gânduri. Și mai ales, respectă-mi nevoia de a fi singur, eu și Domnul, la răstimpuri. Sunt unghere ale sufletului în care nu a intrat nimeni niciodată, nici măcar eu. Acum, că Domnul începe să le vindece, nu da buzna și nici nu cere mai mult spațiu sau iubire, sau acceptare, sau înțelegere decât am. Fii delicat, prietene, oricât de mult ai fost lovit și rănit. De mine sau de alții. Iar când nu mai poți, când simți că trebuie să lovești, să fii barbar, că altfel explodezi de tensiune și furie, de dinlăuntru, atunci pur și simplu fă-o! Dar nu în interiorul meu. Ci în rugăciune, mereu vorbind cu Domnul, mereu înfățișând Domnului: „Iată, Doamne, criza mea, iată, Doamne, furia mea, nemulțumirea, angoasa, mizeria mea. Vino Tu în ele și le vindecă!”. Orice ai acolo și simți că nu poți ține în tine, întoarce către Domnul. Nu deversa în aproapele. Eu, am puțină iubire. De aceea accept puțin și iert arareori. Pe măsură ce-mi crește iubirea îmi crește și iertarea. Dar nu crăpa despărțitura mai mult decât se cuvine pentru a-ți face loc, mai ales că îți mărturisesc deschis că sunt rănit și foarte bolnav. Eu nu am atâta iubire precum tatăl fiului risipitor. Eu sunt, la rându-mi, un mare rătăcitor și risipitor care se întoarce la Tatăl cel bun și generos. Mi-e greu chiar să primesc iertarea, pentru că eu însumi m-aș fi condamnat la la o muncă mizerabilă în slujba Lui. Dar El a vrut altfel, să mă învețe cum e să iubești și să ierți generos. Total. Dumnezeiește. Ca El. Nu e asta minunat? Nu e ăsta un gest demn de Părintele Iubirii? Dumnezeu nu face gesturi mici (de micime sufletească, adică), dar în cele mai mici gesturi de tandrețe este deplin Dumnezeu. În cele mai mici fire de iarbă. Sau pietricele colorate. Sau boabe de rouă. Sau de grâu.

Mi-e greu să-i iert și pe cei pe care i-am rănit (pentru că s-au lăsat răniți – e tot vina lor, nuuu?) și pe cei care m-au rănit (pentru că m-au rănit – deci aici e clar vina lor, gândesc adesea în micimea mea). Vezi, deci, suflete prieten, cum sunt? Lucrurile sufletești sunt delicate și e nevoie de timp, binecuvântare și răbdare să se îndrepte. Că păcatul a vremuit în noi de la începuturi, nu de ieri, de alaltăieri.

Domnul să te binecuvânteze, suflete prieten.

Să cerem Domnului puțină pocăință. Puțină pocăință. Nu mult. Un stropușor de pocăință.

*

Am folosit în general femeile din viața mea pentru a-mi alina rănile nevindecate. Că ele, la rândul lor, se integrau în rănile și în boala mea, în sens opus, e la fel de adevărat. Că „my need to be fixed” întâlnea „their tremedous need and urge to fix” e la fel de adevărat.

Rănită, secătuită aproape complet de tată alcoolic, mama a fost incapabilă, adică în deplină neputință de a-mi oferi suportul afectiv și emoțional firesc pentru a crește armonios. Amintirile mele merg până la doi, trei ani, dar alint și mângâiere maternă nu am primit. Inconștient și subtil, am ajuns mereu lângă femei care aveau cumva dezvoltată această latură a îngrijirii, a purtării de grijă. O astfel de femeie, de-a lungul timpului, deși pare că îți face o favoare, treptat te incapacitează tot mai mult și tot mai mult. Pentru că gradul ei de satisfacție este direct proporțional cu gradul tău de dependență de atenția, mângâierea, înțelegerea, pansamentele ei. În plus, nevoile ei rămân complet nesatisfăcute, pentru că eu nu sunt atent la ele.

Când încerc să mă vindec de propria mea codependență, când încerc să stau drept și firesc, această femeie, adică femeia care face parte din această tipologie intră într-o stare de incertitudine, de teamă, de anxietate, deoarece își vede periclitată însăși relația ei: dispărând nevoia mea de a fi reparat, mângâiat, îngrijit, dispare și fundamentul relaționării noastre. De-a lungul timpului apar manifestări șocante: femeia care are această nevoie teribilă de a îngriji, de a fi caretaker, va genera în bărbatul ei incapacități care să-i ofere ei o poziție privilegiată de purtător de grijă. Într-un final, ea sfârșește prin a fi epuizată fizic și psihic de propria ei obsesie și de neputința bărbatului ei, care, în timp, chiar devine incapacitat, adică la propriu.

Uneori, simt cum neprimind satisfacție din a mă îngriji, femeia forțează inversarea situației, adică preia ea rolul de ființă în mare nevoie, pentru a păstra relația. Inițial joc acest rol, dar repede mă prind și încetez. Propunerile mele de a avea o relație egală, rămân adesea fără ecou, iar eu însumi alunec și cad subtil sau brutal în aceleași manifestări ale codependenței.

De multe ori, într-o astfel de relație, bărbatul este dependent (alcoolic, jocuri, droguri) fapt care-i accentuează deteriorarea interioară. Oamenii au nevoie unii de alții din când în când, și e bine să se ajute. Dar când în fundalul unei relații curg în tăcere apele tulburi ale codependenței, evenimentele evoluează către adevărate tragedii. În relația cu D., am avut momente incredibile în care stând drept, am simțit pur și simplu frustrarea incredibilă pe care acest fapt o genera în ea. Stopând manifestările de purtare de grijă față de mine, ea a atins suprafața propriei ei suferințe, neîmpliniri, nevoi uriașe de a fi mângâiată, ocrotită, îngrijită. Pentru că dacă ea a devenit o astfel de purtătoare de grijă (caretaker), împletită cu nevoia ei de a stăpâni și de a domina partenerul, acest lucru s-a datorat în primul rând realității ei emoționale și sufletești: adică inițial a simțit uriașul ei gol, pe care neavând cine să-l umple, a devenit ea însăși umplătoare de goluri și viduri emoționale și afective.

Presupun că încăpățânându-mă să aleg să nu mai fiu întreținut, ea nu a putut primi satisfacția de a îngriji, deci a intrat în propriul ei sevraj afectiv. Deși, ea conștientizează adesea situația și duce, la rându-i lupte interioare cu asta.

Lupta nu se duce, în acest stadiu al suferinței. În acest stadiu de durere și înțelegere a durerii primordială este lăsarea în Mâinile Domnului. Fără lupte și zbateri personale, care nu fac decât să agraveze legăturile. Mai târziu, vom lupta. Acum este vremea de aflat Odihna și Pacea Lui.

La începutul relației cu maica Siluana, proiectările mele materne au căpătat dimensiuni destul de mari, dar au fost necesare, sporadic și temporar. La rându-i, maica a proiectat și ea în mine, firesc, propriile ei neîmpliniri, pe poziția de fiu.

În ultimul timp, rolurile mele sociale și relaționale se bulversează aproape fără să poată fi anticipate: la muncă, în relațiile de acasă, cu D., s.a.m.d. eforturile mele de a sta într-o raportare sănătoasă și firească au consecințe incredibile și impredictibile: Agățându-mă bine și cu toate puterile de Domnul, rolurile pe care ceilalți le joacă în prezența mea iau forme spontane și pot fi văzute tatonări (de agresiune, de respingere sau de agățare) aproape cascadoricești: omul nu poate sta în sine însuși, pentru că nu avem, nu există „loc” de care să putem ancora în noi înșine, altul decât adâncul cel de taină care este loc de întâlnire cu El, pentru că Domnul ne-a conceput a fi în legătură cu El.

O relație dezechilibrată, bolnavă, simulează comuniunea, stând în acea compensare patologică reciprocă, printr-o satisfacere mutuală de nevoi. Dar noi, în realitate avem nevoie doar de mila Domnului. Iar celălalt are nevoie de noi doar până își întărește el însuși legătura cu Domnul.

Altfel, omul care rupe o legătură codependentă fără să-și cunoască, să-și înțeleagă și să-și accepte boala și fără să ancoreze puternic de catargul credinței în Domnul Hristos, va sfârși prin a intra într-o altă relație în care să aibă grijă de cineva, tot o relație captivă, nesănătoasă, neliberă, și respectiv într-o relație în care cineva să-l îngrijească.

Zbaterile sufletului sunt, oricum, incredibile, și durerea nespusă. Vindecarea nu vine decât de la Dumnezeu. Orice altă prioritate nu face decât să ne înrobească în timp: om, alcool, jocuri, sex, droguri, muncă, și mii de alte obsesii-idoli. Orice poate deveni substitut. Orice obiect, orice activitate, orice fenomen.

Există, în sufletul nostru aceasta legătură, care este o realitate. Cum ar veni, noi nu suntem ființe în sine. Noi nu suntem Cel ce ESTE. Noi suntem cei ce suntem prin Cel ce ESTE. Idolatria este o malformație duhovnicească. Este o alimentare nu de la Sursa și izvorul iubirii și al vieții, ci de la o sursă stricată și stătută. În timp, asta ne îmbolnăvește.

În general, femeia care aude asta de la mine, care înțelege că ani de zile nu a fost altceva decât un bandaj, un pansament, o mână care a întins o cană de apă sau a mângâiat, nu trebuie să mai caute explicații suplimentare. Trebuie doar să-și recunoască onest durerea de a nu fi contat ca persoană, ca om cu dorințe, calități, defecte, pentru mine. Rătăcirea mea interioară, suferința mea de care am fugit mereu m-a făcut să nu văd nimic în jurul meu, cu atât mai puțin ființe, Persoane. Cum aș fi putut acorda valoare, eu însumi un om lipsit de valoare în proprii mei ochi? Te rog, deci, femeie care ai fost mână mângâietoare, și spațiu de confort, iartă-mă, dar trăiește-ți această durere. Nu o nega, nu o minimaliza, căci vei rămâne mereu doar o mână, fără să-ți înțelegi adevărata chemare. Aceea de a fi persoană.

Revin la minunata aceea înțelegere: opusul codependenței nu este independența, ci interdependența, adică o comuniune de oameni liberi. Apropierea cu pocăință și smerenie de Domnul este măsura libertății noastre. Iată Taina și începutul.

*

Atât de clar îmi apare diferența dintre patimi ale inimii și patimi ale minții. În patimile inimii – adică în inima care este îmbolnăvită de păcat – (și câți dintre noi suntem sănătoși?) apare în primul rând curvia. În ultimele săptămâni am resimțit, până la începutul postului, valuri ale curviei, dar venind așa, amestecate cu o frumoasă dorință de iubire, comuniune și îmbrățișare a aproapelui. Pe acolo se strecoară adesea vrăjmașul, speculând această nevoie a noastră de a fi împreună cu aproapele, care nu e altceva decât firescul nostru. Câtă binecuvântare, Ortodoxia! Călugărul ortodox are iubirea curată, neamestecată cu iubirea pătimașă.

Bineînțeles că patimile cuprind și mintea și inima deodată, dar simt o preponderență oarecare, ce mă ajută în separarea asta teoretică.

Patimile minții sunt și ele nenumărate, dintre care în primul rând judecarea, care conduce la dezbinare. Inima unește, căci ea săvârșește chemarea iubirii, însă în același timp unirea făcută în păcat, fără harul Domnului, surpă ființa omenească. Mintea separă, dar separând prin judecată, ea duce la schizofrenie. Când mintea încearcă să oprească inima de la patimă din exterior, ea își accelerează activitatea și în cele din urmă asta conduce la epuizare nervoasă. Cu adevărat, mintea coborâtă în inimă, prin rugăciune pare a fi și, după cum spun sfinții, este calea împărătească a mântuirii. Când mintea vede inima bolnavă de patimi, ea fuge și caută să stea departe, în răceala aceea insuportabilă și cruntă, în ghețurile negării. Acolo, bineînțeles, rătăcește prin această negare în tărâmurile fanteziei și imaginarului, până se îmbolnăvește.

Omul, bărbat și femeie, caută această unire salvatoare în exterior, dând curs unei dorințe confuze de a se contopi cu celalalt, dar adevărata căutare este interioară, și unitatea ființei noastre este tot interioară. Pentru că regăsind această unitate cu și în adâncul nostru, al inimii noastre, simultan suntem unitari cu aproapele și cu Dumnezeu.

De unde știu toate astea dacă nu le am? Intuitiv, pentru și datorită rănilor mele exterioare mă simt mereu trimis înăuntru? Despre ceea ce e în afara mea pot vorbi, totuși, puțin mai mult, căci acolo am trăit și m-am rănit:

Mitul sferei bărbat-femeie, care se reface prin alipirea jumătăților este păgân. O unire exterioară, de genul „jumătate tu-jumătate eu”, este, inițial o negare, o neglijare și finalmente o asasinare a acelei jumătăți din noi înșine pe care o substituim prin celălalt. De aceea, orice mare iubire așa zis romantică sfârșește tragic, pentru că sfârșitul relației înseamnă implicit și moartea noastră ca unitate.

Între bărbat și femeie, o iubire-legătură neortodoxă, deci sortită suferinței și morții, poate fi formalizată astfel: ½ + ½ = 1

Între bărbat și femeie, o iubire-legătură prin Taina Cununiei, deci o unire autentică, deci o unire ortodoxă, deci sortită veșniciei și deci vieții, este formalizată astfel: 1+1 = 1. De aceea e taină. Orice privitor care folosește logica minții, va alege prima legătură. Omul duhovnicesc știe însă că Dumnezeu l-a făcut deplin, iar prin Sfânta Taină a Cununiei, unu plus unu fac unu („vor fi una, un singur trup”). Ba aș îndrăzni să forțez lucrurile și să spun că acel plus, care relaționează pe bărbat cu femeie, nu prea există în duhovnicie, ci el este înlocuit de Însuși Domnul Dumnezeu, Care nu este o relație (ceva impersonal), ci este Persoană Vie. În unitatea finală, Domnul este prezent în acel unu al bărbatului și al femeii, deci acel unu final este de fapt, dacă ne-am uita mai atent, trei, deci treime: bărbat, femeie și Domnul, fiecare persoană deplin fiind prezentă acolo. Dar mintea, deși folosește analogii îndepărtate și simboluri insuficiente și imprecise, nu poate înțelege Taina Cununiei.

De aceea tainele rămân taine.

Uneori, întâlnim oameni față de care simțim: „acesta știe mai bine decât mine unde îi este inima”. Atunci, simțim un impuls puternic de a sta în prezența lui, pentru că el trăiește în pace și bucurie. Ne simțim indirect iubiți și iubitori în prezența unui astfel de om. Pentru că suntem în realitate toți Una, și rezonăm unul în celălalt. Însă noi interpretăm prost, deformat această chemare a celuilalt, și încercăm să-l forțăm să ne primească în inima lui, crezând că intrând acolo, astfel ne vom găsi odihna și mântuirea. De aici se nasc multe tragedii. În realitate, noi trebuie să-L căutăm pe Domnul, Care mereu ne primește în Iubirea Sa și astfel ne odihnește. În prezența unui om care știu și simt că și-a găsit pacea și bucuria inimii, eu nu trebuie să încerc să mă hrănesc cu ceea ce are el, răpindu-i astfel bunul cel de preț, ci trebuie să mă rog Domnului să arate minții mele unde este propria mea inimă. Astfel, celălalt mă ajută indirect, prin mărturia lui, să mă regăsesc pe mine însumi în Domnul.

Acestea sunt firave începuturi ale vieții duhovnicești. Sfântul Siluan se ruga pentru întreaga lume și toți oamenii erau cuprinși în iubirea inimii lui. Un sfânt cu adevărat mare. Mult s-a milostivit Domnul de el.

Revenind, o iubire adevărată, deci curată, deci creștină, (atât de rar întâlnită) aduce alături două ființe depline (însă numai în Domnul suntem deplini), care își cunosc fiecare, și independent una de cealaltă, atât unde este lăcașul minții, cât și al inimii, ba, mai mult, au mintea și inima unite prin rugăciune, deci implicit și o frumoasă și puternică legătură (interioară) cu Domnul. Creștinul, care este deci persoană, care a ajuns cu adevărat să înțeleagă ce este persoana, care își înțelege corect constituția sufletească, știe că nu poate suplini nicio lipsă a sufletului său prin celălalt, prin aproapele, fără să-și pericliteze astfel însăși alcătuirea bună a sufletului său, dacă nu și mântuirea. Golurile, lipsurile noastre sunt împlinite autentic numai prin și de către Domnul, El este Cel Care știe cum să umple și să vindece ceea ce păcatul a distrus în noi. Altfel, dacă încerc să-mi vindec mintea bolnavă, intrând într-o relație codependentă cu o minte cât de cât sănătoasă, fără rugăciune și fără Domnul, mai degrabă voi îmbolnăvi și cealaltă minte și vom avea astfel, două minți bolnave, deoarece păcatul mereu își trage spuza. La fel și cu inima, o inimă bolnavă, căutând să se vindece printr-o inimă sănătoasă neancorată în Domnul, prin viața Bisericii, va sfârși prin a îmbolnăvi și cealaltă inimă, sau cel puțin prin a o secătui. Asta nu înseamnă că nu e bine să căutăm, bolnavi fiind, compania oamenilor care au mintea sau inima sănătoase cât de cât. Majoritatea oamenilor suntem afectați de păcat. Dar e întotdeauna bine ca, înțelegând că suntem bolnavi, și cu mintea și cu inima, să ne apropiem de ceilalți nu cu gândul de a trăi lângă ei parazitând sănătatea lor afectivă sau mintală, ci, prin rugăciune, încercând să învățăm de la ei, pas cu pas, sănătatea sufletească. Astfel, vindecarea este grăbită și primește binecuvântarea lui Dumnezeu. Iar apoi, la rându-ne, vom putea depune mărturia cea bună, pentru alții, care au mare nevoie de ea.

*

Poate până la urmă trebuie să-mi iert mama, cel mai adânc și mai mult, pentru că nu mi-a dat iubirea de care aveam nevoie pentru a crește. Și tatăl, care a fost mereu absent, sau prezent și beat și violent... E acel dor al meu de a împlini o familie sfâșiată. De aceea și sunt atât de singur.

Doamne, ce puțin am iertat! Aproape deloc. Și ce puțin liber sunt, și din nou mă năpădesc lanțurile înstăpânirii, pentru că m-am îndepărtat de Tine. Nu are izbăvire și liniște sufletul meu. Cred că Maica Domnului a apărut ca dar și mângâiere, nu pentru că aș fi lepădat eu vreo obsesie, sau aș fi făcut eu ceva prin care să merit. Însă văd atât de bine cum Domnul a potrivit toate la noi, dată fiind nepocăința generală a familiei, astfel încât să împiedice un rău și mai mare, și e de neimaginat un rău mai mare, și totuși, El a lucrat, respectând libertatea și voia noastră cu acea delicatețe și incredibilă jertfă. Tainice sunt Căile Tale, Doamne. În momentul în care am înțeles că ne-ai alungat din rai nu pentru că erai furios pe păcatul nostru, sau că – ce prostie! – Te temeai de noi, ci pentru a nu ne lăsa să ne rănim și mai mult (înveșnicindu-ne căderea și moartea prin mâncarea din pomul vieții), cu adevărat am înțeles că Tu ești Dumnezeul cel adevărat. și nu a fost întoarcere mai adâncă decât aceea în inima mea, până atunci. Oare nu asta face omul, acum, în zilele noastre, oare nu asta încearcă căutând cu clonări și tehnologii să găsească leac pentru moarte? Bietul om, asta vrem, să ne înveșnicim moartea, iar Tu, Te-ai jertfit pentru a ne înveșnici Înfierea, Învierea și Viața, și totuși Îți spunem nu. Cu adevărat Tu ești Dumnezeul nostru și în afară de Tine, dă-mi Doamne, altul a nu ști.