- partea a II-a

Versiune tiparTrimite unui prieten
Am vrut din tot sufletul ca relațiile din viața mea să nu fie substituite. Mereu. Am vrut ca mama să rămână mama, indiferent cât de bolnavă și de rănită și de rece este. În afară de mama, o altă mamă nu am vrut, decât, acu' în ultimul timp, pe Maica Domnului. Și totuși, abia simțind puțină încredințare Maicii Domnului, pot să mă apropii de mama ca mamă. Dar în momentele acelea de buimăceală, de confuzie, de oboseală, de întindere la maximum a nervilor, a răbdării, a resorturilor intime, se producea inevitabil contopirea a tot ceea ce însemna mamă și maternitate într-o realitate unică și vag distinctă. Când criza trecea, mă bucuram să redescopăr că mama rămânea mama. La fel și pe ideea de soră și frățietate.

De asemenea, cu tatăl meu. Am ținut din toate ale mele să rămână tatăl meu, să nu-l lepăd pentru un alt tată, deși întreaga mea viață am proiectat masiv și regăsit pe tata în toate figurile masculine din viața mea. Cu ură, cu spaimă, cu durere, cu dezamăgire și multe alte sentimente... Dar dorința sănătoasă a rămas puternică, am așteptat momentul acela de a-l așeza (de a-l primi?) acolo unde-i este locul. Și de câte ori nu am crezut că acel moment nu va mai veni. Indiferent de greșelile, devierile, păcatele lui. Făcându-mă fiu al tatălui și al mamei mele, am reușit să rămân în realitate, dar pe lângă asta, s-a mai întâmplat ceva extraordinar: am dobândit o libertate pe care nu am mai cunoscut-o înainte, aceea de a fi eu însumi mult mai adevărat decât înainte, chiar dacă nu-mi place ceea ce simt și înțeleg acum despre mine și despre ceea ce am moștenit. Oricât de frumoasă și de temporar seducătoare, negarea nu conduce sufletul decât către iluzie și bineînțeles, inevitabil, dureroasa deziluzie. Astăzi mă simt fiu al părinților mei trupești și am puternicul sentiment că până ce nu aș fi trecut prin asta nu aș fi reușit să pun început bun dăruirii mele (acceptării?) Domnului. Cred că trebuie să ne aparținem înainte de a ne dărui (să știm a dărui, chiar și ceea ce nu avem, înainte de a ști să primim cu adevărat? – iată paradoxurile acestea sublime ale creștinismului), și simt puternic că Însuși Domnul m-a ajutat să-mi re-intru în fire (fost-am vreodată?), să-mi re-vin în fire, în ceea ce sunt.

Întâlnirea mea (interioară) cu Maica Domnului, chiar dacă încă este firavă ca un firișor subțire de izvor, este minunată. Ea s-a produs printr-o lepădare, nu a unui om, ci a unei obsesii: obsesia unei femei care să-mi vindece rănile și să-mi umple golurile prin prezența ei. În această obsesie intră adesea D., însă D. în sine cea adevărată nu era una cu obsesia mea, la fel cum eu în sine nu sunt una cu acela pe care ea îl percepe (și nu e atât de clar acest lucru, mai ales atunci când intenții, atitudini, cuvinte, intonații ale mele, trecute prin filtrele suferinței ei sufletești, sau ale propriei ei dispoziții afective, mă răstălmăcește și mă răstoarnă în forme incredibile? Și nu fac și eu asta, la rându-mi, cu ea și cu toți cei din jurul meu? E o minune cum noi oamenii, care trăim în lumi interioare atât de diferite reușim să conviețuim și să comunicăm, adeseori îmi spun asta).

Întâlnirea mea cu tata s-a produs ca intrare într-o altă „dimensiune”, în care cumva nu pășisem înainte, ca destrămare a unui văl, ca spargere (cădere) a unui zid, ca pătrundere dincolo de un cerc înainte interzis. Surprinderea și trăirile au fost incredibile. Dar și momentul de trecere foarte dureros, și nu am reușit altfel decât agățându-mă de acel tata-copil care îmi apărea înaintea ochilor minții și inimii cu zâmbetul acela larg. O milă puternică mi-a cuprins inima, și purtat de această milă, aproape părintească, am putut să dau o îmbrățișare caldă interioară tatălui meu. Era atâta viață netrăită, atâta bucurie nerostită, o uriașă inimă caldă și vie. În acea zi m-am simțit unu. Că apoi am cunoscut parte din acea boală a lui, și asta e adevărat. Am putut poate, înțelege puțin și de departe dar totuși cumva din interior, cu ce se luptă și în ce lume trăiește. Aș putea spune că această durere s-a „copt” în ultimele luni, poate în ultimii ani, și ea nu este decât o parte, poate cea mai semnificativă a unei suferințe mult mai mari din interiorul sufletului meu. Însă ceea ce pot spune este că ne-negând (dar nici opusul, afirmând prin forțare și constrângere, ci doar lăsând să fie, să se nască!) această durere, neastupându-i urletul prin diverse mijloace, cum făceam înainte (țigări, cafea, sex, alcool, muncă sau orice alte activități compulsive și substitutive), suferința aceasta mocnită, la început vagă, apoi tot mai intensă, dar o suferință fără nume și fără chip, a început treptat să primească o formă, să se deslușească, să se sedimenteze, să iasă la suprafață lent, dar sigur. În acest răstimp a trebuit adesea să-mi opresc mintea de la a analiza ceea ce simțeam (și nu puteam face asta decât murmurând o rugăciune, care adesea nu era rostită clar ci mai mult cuprindea o înclinare, o întoarcere a sufletului și a minții, plecată, către Domnul, Domnului), și cumva însuși faptul că mintea îmi obosise din cauza suprasolicitării, m-a ajutat. Pentru că încercările minții de a înțelege, de a în-cadra, rigid – pentru a controla, din teama de necunoscut și de suferință – deturnau și amânau vindecarea, și orice grăbire, din nerăbdare, din nerugăciune, amâna momentul. Acum știu. Atunci nu știam. Știam că este legat de tata și de copilărie și în general de viața mea, dar cum anume urma să se întâmple nu știam, pentru că orice conștientizare prematură a unei realități dureroase, pentru care nu s-a pus început bun iertării și binecuvântării, aduce riscul să adâncească rana, sau cel puțin să amâne oblojirea și vindecarea ei. Totuși, neștiute sunt căile Lui.

Ca fundal constant al tuturor acestora a fost mereu lepădarea de sine (de acel „eu” care se zbătea să dețină controlul, să înțeleagă, să organizeze totul, să își asume meritele și să-și evidențieze eforturile) și încredințarea zilei Domnului. În fiecare dimineață. Și mulțumire și cererea iertării în fiecare seară. Acesta a fost poate cel mai greu lucru.

Întâlnirea interioară cu tata a reverberat și în întâlnirea mea concretă cu el, s-a văzut în conversațiile de la telefon și în ceea ce a urmat.

Puternică și opoziția mamei, împotrivirea ei, rana ei urlând, lățită și căscând și în mine aceeași durere. Dar a trebuit să nu ascult acel glas, care era cumva și al meu. Dorul de tata, ca persoană, dincolo de chipul monstruos pe care păcatul și boala și abuzurile lui i l-au pictat în conștiința mea, era mai mare de-acum decât orice altă voce. Am simțit binecuvântarea Domnului acolo, în acel drum.

Prin parastasul acela din duminica Judecății, întâlnirea a fost împlinită frumos și în realitate și am simțit o minunată recunoștință din partea lui. Și am avut atâta bucurie pentru el și pentru recunoștința lui.

În duminica iertării ne-am cerut iertare unul altuia. Imediat după asta, am putut vorbi cu S. despre abuz (ceea ce mi-ar fi fost imposibil de dus cu puțin timp înainte), mi-a spus detalii înfricoșătoare, dar conversația aceea – care probabil a ușurat-o și a ajutat-o mult – de data asta nu mi-a mai paralizat conștiința, mintea sub efectele stupefacției, ale îngrozirii, ale urii, ale fricii, ale revoltei. În mare parte, ceea ce mi-a spus, a rămas în mine, în memoria mea, în conștiința mea ca fapt, însă încărcătura aceea ucigașă de rău și de mizerie s-a scurs către Domnul, așa am simțit, printr-o portiță a iertării pe care nu aș mai vrea-o închisă niciodată. Doamne, minunat ești Tu și minunate sunt lucrările Tale.

Simt atâtea contraziceri și paradoxuri și reveniri în ceea ce simt și scriu. Trăiesc momente de adâncă înțelegere, urmate de totală ceață și stupefacție. Povestea nu are un fir roșu (dar a avut vreodată?), nu are o logică clară, însă are bucuria de a putea să țin marginea veșmântului Tău în aceste valuri și furtuni.

Mulțumesc, Doamne. Miluiește-mă pe mine păcătosul. Iartă-mă că am stat (stau) atât de departe de Tine. Învăța-mă, Doamne, rugăciunea pentru aproapele meu.

*

Extraordinară dorința de control a femeii abuzate. Înspăimântătoare! Distrugătoare! Săraca!

De ce lovește abuzatorul?

De ce primește lovitura cel abuzat?

Maica Siluana a formulat atât de clar, în câteva cuvinte: „E nevoie să ne dăm seama că acesta e păcatul. Că aceasta e patima, boala sufletului rupt de Dumnezeu: ne „mâncăm zilele” unii altora doar ca, până la urmă, să ne alimentăm plăcerea de a răni și de a fi răniți! Dacă vina păcatului și a perseverenței de a rămâne în el, în ciuda jertfei Mântuitorului și a darurilor pe care ni le face mereu Dumnezeu, ar aparține doar celor „răi”, doar celor care rănesc din plăcerea de a fi abuzatori, mântuirea omului total ar fi mult mai simplă. Cei „buni” s-ar lăsa răstigniți, s-ar ruga cu iubire pentru „călăii” lor, i-ar ierta și iubirea ar domni pe pământ. Adică Domnul ar fi totul în toate. Dar păcatul e lucrat cu aceeași osârdie și plăcere și de victime când aleg (și când nu alegem?) forme păcătoase de reacție și învață să-și provoace călăii la tot mai multă „răutate”! E uimitor, dar asta este! Oricine vede cât chin e în viața celui care nu iartă pe cel ce-i face rău. Și totuși nu acceptă iertarea care i-ar aduce pacea și bucuria sfântă!

Iată cât de mare e puterea păcatului!

Iată cât de bolnavi suntem!

Iată de ce a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă Om ca să ne vindece de robia păcatului!”.

Atât de clar, de limpede. Eu, stând pe acel fotoliu, observând criminalul învălmășag desfășurat înaintea ochilor mei de copil. Mama știa că tata moare puțin câte puțin cu fiecare lovitură pe care i-o aplica. Insultă. Jignire. Ce nefericire! A te lăsa ucis, mutilat fizic și sufletește, pentru a garanta astfel distrugerea celui care te rănește...

Da, dragă Maică, atâta timp am tăcut fără să pricep nimic, în acea stupefacție incredibilă văzând cum mama, rănită, abuzată, umilită, nu se mântuiește de la sine. Acei zeci de ani alături de tata alcoolic și abuziv nu i-au adus mântuirea, nu au înseninat-o, nu au făcut-o sfântă. Sunt mulți oameni închiși în pușcării care nu au răbdat atâta violență fizică și psihică în atâta timp cât a răbdat ea, dar care, avându-L pe Domnul, au ieșit sfinți de acolo. Vii sau morți. Sau mă uit în jur la oameni cu suferințe cronice incurabile, adeseori trec prin ele învățând atât de puțin despre sfințenie. Dar nu pot să-i judec. Am știut mereu că există ceva ce nu înțeleg, ceva ce îmi scapă din tot acest spectacol teribil care mă stupefia intelectual și emoțional. Toată suferința ei, acum, trebuie convertită în iertare împreună cu Domnul, și tot abuzul tatălui meu trebuie convertit în pocăință, altfel nu se va produce decât o aparentă echilibrare, abuzatorul va deveni supus victimei, tot în logica păcatului, deci tot sub blestem, deci fără pocăință, înviere și fără bucuria veșniciei. De aceea Dumnezeu îngăduie atâta suferință. În general abuzul acesta grotesc se oprește când începe iertarea cea adevărată și pocăința, întoarcerea către Domnul. Domnul și numai El știe.

Deformările care se produc în sufletul omului abuzat și torturat în pușcăriile comuniste, presupun că sunt asemănătoare cu cele care se produc în cazul violențelor intrafamiliale grave. De aceea am urmărit adesea cu un altfel de interes aceste documentare cu părintele Roman Braga și părintele Calciu-Dumitreasa. Părintele Roman trebuie să aibă multe răspunsuri privind suferința omenească și modul în care sufletul se apropie de Dumnezeu în acele condiții.

În bucătăria Bonkers, eram paralizat: urletele, spaimă, controlul, abuzul, dominația, incertitudinea, izbucnirile lui B., adesea de neanticipat. Se asemăna comportamentul nostru, al lucrătorilor, cu comportamentul pe care femeile abuzate îl au, într-o etapă a abuzului, de a face absolut totul perfect pentru a evita izbucnirile lui. Copiam, la un moment dat, aproape identic, starea de acasă.

Da, sunt un copil speriat. La noul loc de muncă, am nevoie de un tată și de o mamă protectori. De părinți buni, care se înțeleg bine. Am această rană atât de adâncă...

Împăcarea fără iertare este o etapă premergătoare agravării codependenței și abuzului.

A râde de tine însuți este un bun semn de sănătate psihică. Dar a râde din toată inima, cu poftă, bucurându-te că poți face acest pas de drăgăstoasă detașare și luare în derâdere a propriilor tale scăderi și slăbiciuni. Râsul acesta declanșează în celălalt o poftă de a face la fel (el simte sănătatea ta), sau cel puțin provoacă în el o recunoștință („mă bucur că ai făcut asta, poate cândva o voi putea face și eu”). Bineînțeles, nu trebuie să cădem în extrema lovirii în noi înșine cu cruzime și malițiozitate.

În general, sufletul își amintește ce trebuie să facă, drept răspuns la ispite sau stresori. Dar, bolnav fiind, el cade, alunecă în simulacrele adevăratelor mișcări interioare. De exemplu, sufletul care vrea să se smerească, adesea se calcă în picioare, se auto-umilește urât, neplăcut, grotesc. Mișcarea ca intenție este bună, însă rezultatul este rău, agravează starea generală.

Sau, sufletul încearcă să aibă grijă de sine însuși, deci își îndreaptă atenția către rănile lui și intenția este bună (trebuie să avem grijă de noi înșine!), este sănătoasă, dar săracul cade, alunecă într-o auto-compasiune (bolnava milă de sine, self-pitty) lipsită de perspective, în care plânge hrănindu-se din propriile lui lacrimi, creând o imagine respingătoare. Plânsul lui nu primește ajutorul harului, ci el plânge pentru a se adăpa cu o bolnavă plăcere cu apa sărată a propriilor sale lacrimi.

Și așa mai departe. Cred că pentru fiecare mișcare a sufletului înspre o stare de bine, există o alunecare, ce poartă și un nume. Or, acum știu că mișcările sufletului care nu au suportul Duhului alunecă pe nesimțite în deturnările, în făcăturile, în păcălelile, în iluziile, în substituirile, surogatele lor.

De aceea se spune atât de clar de către Sfinții Părinți că străduința noastră este să dobândim și să păstram harul Duhului Sfânt și le vom avea implicit pe toate.

*

Întreținătorul are un rol uriaș și decisiv asupra alcoolicului. Adesea îl ține în ghiare pe alcoolic, ca într-o incredibilă capcană: prin vină, prin abuz, prin provocări pasive dar usturătoare, prin aluzii discrete. Întreținătorul are inima atât de otrăvită de suferință, încât harul arareori circulă pe acolo. El uită să se vindece pe sine întâi, să se rupă din această legătură, și face răul fără să știe asta. Uscată, secătuită de boala alcoolismului, de resentimente, de griji, de gânduri, de lovituri, femeia soție de alcoolic este un bastion de rezistență împotriva iertării. De aici imaginea paradoxală a alcoolicului „bon-homme” și a soției înveninate. Cercul vicios este incredibil. Complexele de vinovăție spectaculoase. Fiecare îl rănește pe celălalt din motive personale și complet diferite. Și fiecare se rănește pe sine sau se lasă rănit din conflicte interioare la fel de neștiute și nebănuite de celălalt. Doamne, boala asta este atât de perversă! Nimeni nu scapă din ițele ei fără harul Tău, Singurul Care nu ești murdărit de păcat și necurăție.

Negarea întreținătorului este extraordinară. Cumva, alcoolicul rămâne cu inima deschisă, chiar dacă voința îi este distrusă și mintea îmbolnăvită de adicție. Împotrivirea la vindecare a enable-rului o resimt mereu, uriașă, incredibilă.

Apoi am simțit în relația aceasta cu D., în acele momente extreme, incredibila ei lipsă de milă față de mine. Sau dacă era milă, era o milă bolnavă, îmbolnăvită de acea durere interioară a negării. Doamne! Câte lovituri n-am primit și știam că nu-mi aparțin. Și apoi modul în care eram pe nesimțite absorbit în acele structuri, pattern-uri în care egoul rănit primea satisfacție. Și al meu și al ei. La fel și eu, la rându-mi. În general am ceva, există în mine o instanță care nu lasă să se producă, care blochează mila aproapelui, compătimirea lui. Nu există, sau nu o percep eu. Cu adevărat, fără Hristos, ne măcinăm și ne înghițim unii pe alții, precum Cain pe Abel. Căci moarte este păcatul și moarte suntem și noi, fără Hristos.

Încerc de departe să-mi imaginez femeia rănită prin incest. Sufletul meu nu poate atinge nici din depărtare o asemenea suferință. Dorința de a pedepsi abuzatorul este, probabil, colosală. Nu i ne putem împotrivi, este dincolo de capacitățile umane. Ei, acestei femei cu sufletul rănit atât de grav și de adânc, îi cad victime, dacă se poate, mulți bărbați de-a lungul vieții. Ea va repeta (prin re-generare) acel abuz asupra ei, și apoi va pedepsi, fără a-și găsi vreodată liniștea, și va crede că este victima unui destin blestemat. Sau va re-crea toate condițiile ca acel abuz să fie repetat în condiții similare. Și nu va ști asta, va fi șocată să descopere, la final, similitudinea incredibilă. Până nu se vindecă de această suferință interioară, cum va putea femeia respectivă să ierte bărbatul de lângă ea? Nu, ci îl va determina pervers și subtil să „răspundă” pentru toate durerile ei. Treptat, inima omului rănit, bărbat sau femeie, se va solidifica într-o relație sinucigașă de control și dominație.

Dă-mi, Doamne, să-l iert pe tata pentru toate ce mi-a făcut și a făcut!

Dă-mi, Doamne, s-o iert pe mama pentru toate câte mi-a făcut și a făcut!

Dă-mi, Doamne, să o iert pe sora mea pentru toate câte mi-a făcut și a făcut!

Iartă-mă, Doamne, pentru toate câte am făcut!

Nu lăsa, Părinte bun, să repetăm acest lanț al minciunii și al răului!

Rupe, Doamne, prin pocăința mea, această verigă!

Fă-Te Tu, Preabunule, Milostive, veriga nouă a acestui lanț, începătură a iubirii și iertării, piatra cea din capul unghiului neamului meu și întregii Tale făpturi!

Noi nu putem metaboliza sau purta răul sau consecințele răului! Dar Tu, Hristoase, ai luat asupra Ta tot păcatul. Tu ești Calea, Adevărul și Viața!

Când ies în lume, între ceilalți, eu aduc universul meu cu mine. Or, deși eu nu știu, în mine „lurcăie” toate fantomele trecutului, nespovedite și neiertate și ele se reactualizează în viața mea în ipostaze teribil de izbitoare, deși eu nu le „recunosc”, pentru că un văl de negare îmi acoperă ochii.

Când cunosc o persoană, eu implicit intru în „universul de conștiință” al acelei persoane, care este populat cu ce altceva decât cu întreaga lui istorie. Abuzatori, binefăcători, oameni de diferite categorii intelectuale, sufletești, duhovnicești, cine știe ce și cum a cunoscut acel om. De asemenea, când o persoană intră în lumea mea, când facem cunoștință, acea persoană implicit se intersectează cu trecutul meu, cu rănile, nostalgiile, iubirile, emoțiile mele. Bineînțeles, viața noastră este o țesătură de astfel de conexiuni pe care numai Domnul le știe. Dacă stăm să le descifrăm pur și simplu cu mintea (fără să căutăm iertarea lui Dumnezeu și pocăința), nu vom face decât să ne ratăm ani buni, poate chiar viața. Eliade spunea că lumea este un camuflaj, că e plină de semne care trebuie descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre (Culianu), însă pe aici poate veni și pieirea noastră, în această rătăcire dureroasă prin labirintul descifrării acestei lumi atât de supusă iluziei și minciunii. Nu este oare, cealaltă cale, atât de curată, a încredințării noastre Domnului, singura care ne poate duce la liman? Altfel, ne dezvoltăm intelectul, devenim genii descifratoare de semne și doar atât. Neîncredințându-ne Domnului zilnic, tot mai desăvârșit, tot mai total, ne-crucificând în fiecare zi această pornire de a controla și a explica rațional lumea și conexiunile ei, rămânem în afara Luminii celei Adevărate (Domnul Hristos), rămânem deci doar în lumina intelectului, sau, mai rău, în lumina luciferică, cea rece și ucigătoare.

Pregătește, Doamne, inima tatălui meu pentru spovedanie!

Dă-mi duh de pocăință și să nu osândesc pe aproapele meu!

Da, da, Băiatul meu drag în Domnul, numai vindecându-ne cu Jertfa dătătoare de Viață a Vindecătorului nostru Domn și Dumnezeu Iisus Hristos, ieșim din acest iad!

Iată locul din care ar trebui să strigăm cu toții și fiecare în parte: „Vino, Doamne!”. Dar noi avem așa de multă „altă treabă”!

Doamne, cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale sfinților Tăi, nu ne lăsa pe noi, că toți suntem „lucrul mâinilor Tale”!

Cu drag și nădejde și recunoștință,

Maica Siluana

*

Ieri la muncă i-am spus lui W. că simt agresivitate din partea lui în tonul vocii când mi se adresează. A început să tremure, am simțit incredibila lui durere atinsă (tată alcoolic și mult abuz în copilărie) și împreună cu durerea lui rezona și suferința mea. Îmi aduc aminte că B. era mereu în gardă, mereu gata să lovească primul și se plângea că nu poate avea o relație bună cu E. pentru că nu este „friendly”. Era incredibil, ce val de negare era peste conștiința lor. „Nu pot fi bun pentru că tu ești agresiv” e, chiar în logica păcatului, o remarcă atât de irațională, având în vedere că agresivitatea lui E., dincolo de relația lui suferindă cu tatăl său decedat, era amplificată teribil de violența verbală prezentă a lui B. Atât de complicate sufletele oamenilor. Noi ne atingem mereu suferințele unii altora. Unii dintre noi, simțind unde este durerea celuilalt, o atingem mereu, pentru că el și-o neaga, și acea negare a lui ne creează indispoziție nouă, ne rănește pe noi. Adevărul ăsta este: neasumarea unei răni sufletești spre vindecare, creează distorsiuni în sufletul celui de lângă tine. Care poate fi mai mult sau mai puțin tolerant. Dar, Doamne, care este fondul comun? Folosim adesea aceste răni pentru a beneficia din „avantajele” acestora. Atât de puternică ideea aceea din Al-Anon că nu renunțăm la defecte de caracter nu pentru că nu putem sau nu le-am cunoaște, ci pentru că încă primim „beneficii” din practicarea acelor defecte. M-a lovit așa, ca o palmă dată peste obraz să mă trezesc. Atât de adevărat. Omul bolnav nu alege vindecarea, pentru că boala îi aduce beneficii. Îmi aduc aminte acea persoană de la Al-Anon care nu ieșea din „self-pitty”, din acea bolnavă milă de sine îngrozitoare și care folosea de atâta timp grupul pe post de martor al propriei lui „onanii emoționale”. De câte ori nu am făcut și eu asta. Și totuși, vedeam atât de bine că nimic nu îl putea face să vadă că există o altă realitate, că se cerea și pentru el ca pentru noi toți să ne deschidem către conștiința grupului, de unde am fi primit infinit mai mult suport, înțelegere, ajutor decât din propria noastră palidă reflecție. M-a lovit atât de puternic exemplul lui, pentru că el era o oglindă incredibilă a ceea ce eram și eu, dincolo de negarea mea. Și încă sunt. Doamne, cât de închis sunt în mine și în păcatele mele, și cum mă hrănesc cu propria mea vărsătură. Iartă-mă, Doamne, și vindecă-mă! Văd atât de bine că celălalt nu există ca și persoană, încă. El nu are decât o identitate vagă, confuză, generală. Maica Siluana nu e Maica Siluana, ci un ceva cu un contur încă vag, unde între multe altele și nu doar ea... părinții mei, sora mea, colegii, toată lumea. Se conturează, aș putea spune, dar acesta este deja un miracol, pentru că înaintea ei existau ca și identități individuale abstracte și rupte complet de mine, controlate aproape integral de rațiunea mea rece, cum rupt complet de mine însumi eram și eu. Dar e o minune asta, pentru că aceste identități vagi ale aproapelui meu, de astăzi sunt infinit mai adevărate și mai puternice decât identitățile individuale moarte ale trecutului. Pentru că vaguitatea asta este a Domnului, cum să mă explic mai bine? E Domnul Hristos Care dă consistență lumii astăzi și în primul rând oamenilor și mie însumi. Dar o întâlnire personală nu simt să fi avut, nici măcar cu mine însumi. E ca o zbatere de facere, dar ce binecuvântare incredibilă și minunată acest început, care nu e posibil altfel decât prin iertare și iubire. Acele granițe vagi sunt de fapt și liniile mele de identitate și simt cum pentru prima dată în viața mea știu, am o vagă idee unde încep eu și unde începe celălalt, dar de data asta nu printr-un efort urgisitor al minții, ci cu ceva mult mai adânc. Fericitul Sofronie Saharov spre finalul minunatei și sfintei sale vieți, după 90 de ani, a început să vorbească tot mai des despre Persoană, abia atunci și și atunci cu atâta smerenie despre această Taină, poate cea mai adâncă dintre toate. Ce drum lung e în față. Mă zbat adesea între un solipsism crunt, extrem, pe care-l folosesc fie pentru a explica lumea, fie pentru a mă proteja de rău, și respectiv între depersonalizare, când obosesc de a mai fi doar cu mine însumi și cu obsesiile mele. Se întâmplă, asta mai ales când fug de cruce, care mă echilibrează, de fapt, și mă unește și pe orizontală și pe verticală. Și a timpului, și a spațiului și a veșniciei. Dar și ce ușurare să știm că Domnul ne poate mântui și cu tot cu patimi și cu păcate (adică în ciuda lor), că mântuirea noastră nu este legată condițional și unidirecțional de efortul meu de despătimire, că un simplu „Doamne miluiește” spus din inimă poate mântui o viață trăită în păcat. Domnul nostru, Dumnezeul nostru ne vindecă atât de adânc. Am urlat adesea că nu o face mai repede, în sinea mea, dar acum văd surprins, mirat, și atât de recunoscător că vindecarea pe care o lucrează în mine durează pentru că este adâncă, mai adâncă decât pot eu vreodată știi și cuprinde, cu cea mai îndepărtată intuiție. Și trece de limitele mele egoiste și individuale. De aceea lăsarea în mâinile Lui e atât de treptată, de tainică și nu se poate fără suferință. Mă mișc încet, și totuși atâtea deja s-au schimbat prin Tine și în Tine. Vino, Doamne! Maran Atha!

Da, dragul meu băiat, omul bolnav nu alege vindecarea, pentru că boala îi aduce beneficii... Doamne, arată-ne nouă, cu rugăciunile Maicii Tale și ale Sfinților Tăi, câte beneficii ne aduce vindecarea Ta!

Da, urlăm mai întâi la Dumnezeu: că nu este, că dacă este de ce este așa, de ce face așa, de ce nu face așa, de ce, de ce ?

Apoi, urlăm la oameni că există Dumnezeu, că ne iubește, că face asta și asta pentru noi și noi de ce nu facem, de ce facem așa și nu altfel, de ce? De ce?

Știu, de exemplu, din proprii-mi plămâni, ce înseamnă să simți nevoia imperioasă de a-ți urla credința și nevoia ca toți cei dragi să primească Vestea cea Bună și să se bucure, să se vindece, să se mântuiască, acum, la cererea sau îndemnul nostru, uitând cât de mult ne-a îndurat și așteptat Dumnezeu pe noi! Abia apoi, cu mila și harul lui Dumnezeu, încet, încet, învățăm de la Cel „blând și smerit cu inima”, că nu-l putem iubi și sluji cu adevărat pe aproapele decât respectându-i libertatea, adică și împotrivirea... La început, râvna noastră duhovnicească e la fel de violentă ca și cea pe care o foloseam în păcat. Și multă vreme nu vom ști dacă lupta noastră pentru „dreapta credință” sau „binele aproapelui” nu este un exces de adrenalină, cum spunea un părinte! De aceea ascultarea e leacul recomandat de Părinți.

Și de vom fi onești cu noi și ascultători de Sfânta Noastră Biserică și de părintele care ne îndrumă pe Cale, le vom birui pe toate și vom deveni, încet, încet, „teodidacți”. și semnele vor fi cele ale smeritei cugetări (despre noi înșine și dreptatea noastră) și îndelunga răbdare cu iubire și înțelegere față de neputințele proprii și cele ale aproapelui pentru care cerem mila lui Dumnezeu.

Dar până ne vindecăm greșim, rănim și nu ne rămâne decât să cerem mereu și mereu iertare și să iertăm...

Cu drag și recunoștință,

Maica Siluana

*

Aș vrea ca D. să înțeleagă că eu nu lupt cu ea, cu ceea ce este ea cu adevărat, în sine, astăzi și mereu: un om frumos, viu, liber, ci cu „obsesia D.”, care este cuprinsă în acele percepții ale mele, condensate la mari presiuni împreună cu imaginile și sunetele îndepărtate ale bolii mele, aș vrea să înțeleagă că decupajele mele de amintiri și conștiință sunt pline de suferință și că ele nu taie în ea, ca persoană frumoasă și vie, (și în nimeni altcineva din cei pe care i-am rănit și care m-au rănit), ci taie într-o fantasmă care-mi bântuie sufletul de mulți ani, în care sunt cuprinse toate femeile – și în general oamenii – din viața mea, prietenii, mama, sora, pe care adesea i-am folosit în durerea mea, pentru a mă mângâia, neștiind altfel. Mă simt neputincios în fața trecutului meu, dar nevorbind și neatingand aceste realități, neînfățișându-le Domnului, pentru vindecare și iertare, femeia aceea rănită din mine va continua să mă rănească și eu voi continua să o folosesc și să o abuzez și implicit asta va deveni realitate, treptat, în toți anii vieții mele. Ajunge-voi, din mila Domnului, în acea zi, în care voi mulțumi femeii pentru simplul fapt că este, cu tandrețea, grija, dragostea și bucuria lui Adam când a văzut minunăția de dar pe care Domnul i l-a făcut din marea Lui iubire și înțelepciune. Dar sunt răni adânci. Copilul rănit sfâșie darul, îl sparge în bucăți și apoi cere altul bătând din picior. Na, scoate-l din starea asta dacă poți, ca părinte. Nu poți. Dar El poate. El se dăruie pe Sine, El este însuși Darul, pentru că darul frumos dăruit de om cuprinde dragostea cu care este dăruit – și omul se bucură pentru acesta, și bine face –, dar El este însăși Dragostea care se dăruiește. Nu mă lăsa, Doamne, să mai lepăd acest Dar.

Dumnezeu să-ți primească rugăciunea și mărturia și să-ți sfințească ființa și dorul, Băiatul meu iubit și mult rănit!

Doamne, dacă toți răniții Tăi am deveni conștienți de cât de bolnavi suntem și am cere mila Ta și nimic de la oameni, am deveni cu toții dăruitori de bucurie și pace, chiar dacă la început cei de lângă noi s-ar simți răniți de noua noastră atitudine!

Durerea pe care o provoci acum este vindecătoare, dar e mult mai mare decât cea pe care o produce comportamentul codependent, pentru că nu mai e însoțită de plăcerea de a fi victimă sau agresor. Când cineva ne sfărâmă idolii putem suferi mai mult decât atunci când ne moare cineva drag...

Din această durere, a ta și a celor dragi pe care îi rănești acum prin vindecarea ta, se naște dragostea adevărată, dragostea jertfelnică, dragostea în care îmi jertfesc plăcerea de a fi consolat, plăcerea de a fi prețuit și admirat, sau chiar de a fi umilit și chinuit ca să mă simt „mai bun” decât călăul meu...

Adevărul ne va face liberi! Adevărul pe care îl trăiesc și îl mărturisesc eu mă face liber dacă e în Numele Lui!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Cu dragoste, încredere și binecuvântare,

Maica Siluana