Niciodată nu m-am gândit că mai sunt copii care au trăit tragedii ca ale mele

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna Măicuţă, binecuvântaţi!

Am intrat la secţiunea „sparge tăcerea”, unde am trăit alături de acele suflete durerea lor, care e într-un fel şi a mea, pentru că și eu am păţit-o.

Niciodată nu m-am gândit că mai sunt copii care au trăit tragedii ca ale mele. Şi acum văd că se întâmplă... citeam de abuzuri sexuale, fizice, dar niciodată nu le-am înţeles ca acum.

Când mi-aţi cerut să vorbesc despre tragediile mele, despre cum m-a luat părintele de mână, primul gând a fost să nu dau detalii din teama ca nu cumva întorcându-mă în trecut, înviind trăirile din trecut să mă las iar în mâna lor, să trăiesc iar ca înainte. Poate asta a fost şi teama părintelui când a spus că nu e bine să răscolesc în trecut că după aia îmi vin fel de fel de stări care nu sunt bune şi cine ştie unde ajung iar.

Am să mă străduiesc să lucrez la eliberarea mintii şi copilului din mine, dar mai greu că numai noaptea am acces la calculator.

Citesc materialul pe care mi l-aţi trimis şi mă văd pe mine:

Vârsta: 23 ani în curând.

Mama: muncitoare, consumatoare de alcool împreună cu bărbaţii ei;

Tata decedat din cauza alcoolului {spune mama};

Abuzatori: unul din bărbaţii mamei - alcoolic, vecinul de bloc – alcoolic;

Ordinea naşterii: a cincea din şase copii născuţi şi trei nenăscuţi{spune mami, dar eu cred că mai mulţi nenăscuţi}.

Citesc și nu-mi vine să cred cât e de concretă și de reală cartea asta. Un document de foarte mare valoare. Îmi readuce în memorie fără să vreau ce s-a întâmplat atunci, nu stărui în amintiri că nu vreau să-mi fac rău.

Până în prezent mă învinovățeam că am și eu partea mea de vină pentru ce s-a întâmplat, partea mea de vină că în timp ce se întâmpla ce se întâmpla eram curioasă și aveam dorința să văd cum e mai departe păcatul, dar nu îmi doream să se întâmple ce se întâmpla, nu-mi plăcea, nu a fost nici măcar o clipă de plăcere, chiar dacă nu m-a luat cu forța.

Faptul că noaptea adormeam în casă cu un tată și dimineața mă trezeam cu altul, că au fost jocurile acelea în copilărie afară și în casă, că-mi răsunau în minte sunetele filmelor interzise, toate acestea mi-au trezit această curiozitate a păcatului. Eu nu le mai pot șterge acestea din viața mea dar am înțeles că voința mea poate să interzică să nu mai aibă lucrare acestea în mine. Cu asta e de luptat toată viața cu ajutorul lui Dumnezeu!

Azi nu-mi pare rău că nu am spus mamei ce s-a întâmplat din cauza bărbatului ei, atunci nu am făcut-o că nu cred că ar fi dat vreo importanță, sau decât să vorbească despre asta cu vecinii la beție mai bine nu spun. Nu cred că ar avea vreun rost să afle acum, nici nu m-aș simți în stare, nici ea nu mai are nici o legătură cu acel om. Și mie mi-au fost afectate încrederea în propria persoană și în ceilalți.

Rușine, vină, neputință, depresie, teamă, furie, toate acestea le-am simțit în sufletul și în viața mea. Înainte foarte accentuat, acum mai diminuat, poate și pentru că a trecut mult timp de atunci, și munca duhovnicului...

Se pomenește și despre mâncatul excesiv, consider că eu sufăr și de asta, nu știu dacă neapărat ca să-mi ascund acele sentimente sau și pentru că în copilărie am trăit în lipsuri și acum dacă le am la îndemână pe toate dau buzna pe toate odată fără să fie necesar.

Adevărat, până în momentul de față mi-am suprimat aproape complet ce s-a întâmplat în copilărie, deși ele au rămas în suflet și au ieșit la iveală când nu mă așteptam, și mă urmăresc mereu.

M-a cuprins un dezgust reamintindu-mi copilăria, și asta fără a stărui în amintiri. Sunt situații concrete pe care mi le amintesc fără să vreau cu lux de amănunte și care dor, și care sunt confuze în mintea mea, datorită părții mele de vinovăție.

Nu-mi amintesc câți ani să fi avut când un nou bărbat a intrat în viața mamei și în casa noastră, eram mică, nu aveam încă nici un semn de dezvoltare pe trupul meu.

Nu mi-a plăcut de el, avea un nume de familie tare ciudat, a fost primul lucru de care m-am lovit și mi-am zis atunci că nu am ce să mă atașez de un om cu așa nume; și nu mi-a plăcut iarăși pentru că pe ei întotdeauna îi găseai la un pahar (un pahar nu strică nimănui – zicea mama, dar paharul ăla ținea o sticlă, și apoi alta, și tot așa). Îi uram că bani pentru băutură aveau dar pentru restul celor necesare niciodată nu aveau. Bani pentru bunătăți de pachet la lucru aveau, să le încuie în dulapul cu haine în camera lor, dar pentru o bomboana de două sute de lei când eram eu clasa a doua nu aveau. Nu-i meritam, erau cuvintele lui.

E singurul bărbat din viața mamei care știu să-i fi dat mamei numele nostru, numele tatălui nostru lui. Ea a rămas cu numele tatălui nostru, nu l-a mai schimbat niciodată. Nu știu de ce s-o fi căsătorit mami cu el la primărie, nu o mai făcuse până atunci cu nimeni, nici după. Dacă stau să mă gândesc la vârsta ei cred că-și dorea să aibă o familie în care să nu fie ea și mama și tata, dar n-a reușit.

Nu știu cum a început, chiar aș fi vrut să-mi amintesc dar nu reușesc. Cum a început omul ăsta, ce poartă numele de botez al unui sfânt apostol al lui Dumnezeu, F., să mă țină pe lângă el, să-și petreacă cu mine timpul până să vină mami de la lucru (lucra trei schimburi). Nu-mi plăcea de el dar îi țineam de urât (așa cum îmi cerea el mie). Cred că se datorează faptului că am fost și sunt o fire slabă (ca mama mea întocmai) fără curajul de-a acționa conform dorințelor lăuntrului meu; trăiam ca o păpușă pe ațe, care nu face ce vrea ea, ci face ce o îndrumă (o obligă) cel care-i poartă ațele.

Aș vrea să-mi amintesc cum a început F. să se apropie fizic de mine. Cred că a început întâi prin simplul stat unul lângă celălalt în pat în timpul vizionarii la televizor. Îmi doream să stau lângă mama mea în pat dar ea vroia să stea lângă F. și nu lângă copii ei, așa că F. era mereu la mijloc.

F. a abuzat de mine, nu a făcut-o până la capăt, ce l-o fi oprit?

Nu-mi amintesc cum a început totul? Cum a început să mă strângă la pieptul lui gol? Cum a început să pună mâna pe mine?, să mă atingă unde nici eu nu trebuia să mă ating? Când eu eram pentru vârsta de a vedea desene animate cum a început să privească cu mine filme interzise? În urma a ceea ce-mi făcea F. au început să apară primele semen de dezvoltare trupească pe trupul meu...(aveam nouă ani când au început să mi se dezvolte sanii – mi-amintesc că multe fete mai mari se mirau de mine).

Mă întreba dacă-mi place și spuneam că da! Era și minciună și adevăr în acest răspuns. Nu-mi plăcea ce făcea cu mine, mi-era mereu frică, rușine să nu afle mami sau altcineva. Totodată era o șansă de a satisface toate curiozitățile deschise în mintea mea de tot ceea ce am scris în tema anterioară. Nu era plăcere, era curiozitate, care sunt sigură că putea fi stăpânită altfel.

Mă temeam să reacționez. Oare mă temeam că o să primesc bătaie dacă nu fac ce vrea el? Eram obișnuită cu bătaia (și de la F., mama i-a permis chiar și asta); știam că o să mă doară un pic și apoi gata uit de ea. Oare de ce n-am reacționat? Putea fi oare adevărat că orice reacție de ripostare ar fi fost în zadar întrucât mama nu se ocupa de mine, nici câtuși de puțin, orice aș fi zis ea nu rezolva niciodată problemele noastre ale copiilor, niciodată nu era implicată să-mi rezolve vreo problemă. Treaba asta era a surorii mele mai mari, care i-a ținut locul de mamă, dar de ce nu i-am spus nici ei?

Într-o noapte treaz fiind (nu băuse) F. mi-a cerut voie să-i permit să facă ceva cu mine ceva cum văzusem și în filmele pe care le vizionam împreună, mi-a oferit și bani, mulți pentru mintea mea de copil de atunci. Mă rodea curiozitatea, dar am refuzat. Era singura mea șansă, doar mi-a cerut voie, nu m-a obligat. M-am făcut că nu înțeleg ce-mi cere deși mi-a explicat foarte pe înțeles, m-am jenat de gestul de a-mi da bani ca pe un serviciu contra cost (de parcă aș fi fost o prostituată). I-am zis că vreau să mă duc în cameră la surorile mele și am plecat. A fost ultima data când am stat singură cu el în cameră. Când mă mai chema îi spuneam că vreau să stau cu surorile mele. Am simțit-o ca o biruință.

F. a încercat să abuzeze și de sorea mea mai mare, dar ea i-a pus mamei și mama nu a crezut-o. Ea era cea mai mare, era cea mai dezvoltată trupește, mami nu a crezut-o pe fata ei, ci pe F., nu știu cum a trombonit-o. Sunt sigură că și cu cealaltă sora a mea mai mare a făcut ce a făcut și cu mine sau poate ceva mai puțin, dar ea nu a recunoscut, poate de rușine. Dar sora mea cea mai mică? Avea șapte ani, era în clasa întâi, când el treaz fiind, ziua în amiaza mare, se ruga de ea să se culce cu el! Și ea plângea, simțea pericolul, și mami ce făcea? Era cu ușa închisă în camera ei în pat (ce-a știut toată viața ei să facă), zicea ea că dormea (toata viața ei a dormit-o). Bine a fost că sora cea mare a auzit, cred că l-a trimis pe fratele meu la bucătărie să se prefacă de vreo nevoie pe acolo, sau cineva a trezit-o pe mami. Sau poate că am apelat la vecinul nostru de vis-a-vis care a avut grijă de noi ca un tata.

Cum l-o mai fi suportat mami lângă ea știind ce a vrut să facă cu cea mai mică fiică a ei? A pus-o pe seama băuturii poate, dare eu îmi amintesc că era treaz. Oare a fost vreo clipă de teamă în inima mamei mele când pleca la lucru să ne lase în casă, cinci fete, cu un străin? Până la urmă mama a divorțat de el, dar cred că oarecum forțată de împrejurări, de gura noastră, a copiilor, că nu mai vrem să stăm în casă cu omul ăsta. Nu mai știu nimic de F. și nici nu vreau să știu.

Mă rog la Dumnezeu să mă ierte pentru cele petrecute în copilăria mea și îmi zic că dacă vreau să fiu iertată trebuie să iert și eu („și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”). Nu am nici un sentiment față de omul ăsta. E doar o amintire neplăcută din copilărie, atât.

Mi le amintesc foarte vag, deși mi-au făcut o rană mare, le-am dat uitării cu timpul că așa am fost învățată. Am crezut că dacă le dau uitării nu mă voi mai întâlni niciodată cu ele, nu o să mai fie ale mele. Dar nu e așa. E viața mea așa cum a fost ea. Nu pot să schimb, să fie altele faptele copilăriei mele.

Pentru cele întâmplate cu F. și cele de apoi eu am considerat mereu că nu mai sunt curată, trupește, ci am fost atinsă de păcat. Mai târziu când am mai crescut nu mi s-a părut nimic nou să mă culc în afara căsătoriei. Am început de mică să mă uit și să umblu cu băieți. Nu mă culcam cu ei pentru că-mi era rușine, mergeam și la biserică, umblam și cu ei, știam că e păcat. Doamne, aveam o așa de mare curiozitate să gust cum e păcatul! Până la urmă am făcut-o! Dar nu a fost plăcere, și nici satisfacerea curiozității nu a fost, a fost ca o joacă din copilărie de-a mama și de-a tata, dar de data asta de-adevăratelea, și s-a lăsat și cu un pui de om, ca să fie jocul întreg mama și tata au copii, că altfel nu se numesc părinți. (Pentru această durere am început eu seminarul, dar voi vorbi de ea când voi ajunge să vorbesc despre prezent, acum rezolv temele trecutului meu).

Mă minunez și azi cum Dumnezeu nu s-a scârbit, ci chiar și atunci când doi oameni se unesc în chip păcătos în afara căsătoriei El își trimite Suflarea Sa cea de viața dătătoare și-l zidește pe om. Mulțumesc Doamne pentru acest pui de om!, dacă nu se întâmplau astfel lucrurile poate nu aș fi renunțat nici azi la acest joc!

Revin cu o altă întâmplare dureroasă din viața mea! Atunci nu m-a durut, dar în timp ce am crescut am simțit cum mă doare.

Mama m-a lăsat în grija celei mai mari dintre surori, socotind că astfel ea și-a încheiat datoria față de mine. Sora mea avea foarte mare autoritate asupra mea, și atunci când nu înțelegeam din cuvinte mă făcea să înțeleg din bătaie. (despre această durere voi vorbi altă dată, acum m-am pregătit pentru o altfel de durere.) Deci îi purtam un respect cel puțin din frica de a nu fi bătută.

Eram mică, aveam vreo trei, patru ani. M. se uita noaptea la televizor la filme interzise. Pe mine mă punea să închid ochii, se asigura astfel că eu nu voi privi ce vedea ea. Dar sonorul era deschis și auzeam, și de multe ori trăgeam cu ochiul, astfel că multe am văzut de atunci. Știam că nu e bine să privesc căci m-a atenționat să nu o spun la mama că altfel mă mănâncă din bătaie. Şi nu am spus-o dar de atunci am câștigat o mare curiozitate de a privi acele imagini atât de nocive, mai ales pentru sufletul unui copil dezorientat cum am fost eu şi cum încă mă simt de multe ori.

Noaptea priveam acele filme interzise, iar ziua mă jucam în casă „de-a mama și de-a tata”. Aceste jocuri au pornit de la sora mea mai mare, așa erau numite de ea, dar azi îmi dau seama că nu sunt decât reproduceri ale unor imagini vizionate în acele filme. Nu îmi plăcea când mă dirija spre astfel de jocuri, dar când lipsea ea din plăcere mă jucam astfel cu frații mei, cu jucăriile, chiar cu copii de la bloc. Știu că-mi era și rușine pentru goliciunea pe care o vedeam și o arătam și totodată căutam de atunci plăcere fizică. Știam și atunci că nu e bine să fac acele jocuri. Şi astfel copilăria mea s-a scurs în vizionarea acelor filme și cu acele jocuri atât de vinovate.

Mai târziu când am mai crescut, prin clasa a șaptea toate nopțile le pierdeam la acele filme, nici nu mai mergeam la școală; de multe ori nu mai reușeam să mă trezesc. Tot pe atunci am început să mă împrietenesc cu un băiat din școală, credeam eu că sunt îndrăgostită de el dar nu era decât o obsesie a mea de a exersa eu la propriu ce am văzut în acele filme. Dar am rămas doar la îmbrățișări și unele atingeri căci mă rușinam de el. Tot în această perioadă am început să mă masturbez (și aici voi avea o temă de unde am învățat asta).

Din fericire pentru sufletul meu, în această perioadă o colegă de clasă m-a luat cu ea la biserică și mie mi-a plăcut încât am continuat să mai merg deși eram singura din familie care mergeam. (probabil voi face și din acest subiect o temă). Şi mergeam la biserică și acasă eram tot eu cea care făceam păcate în ascuns și care mă gândeam la cum să împlinesc păcatul. Şi mă rușinam tot mai tare pentru felul meu de a fi. Şi am ajuns să spovedesc de multe ori păcatul meu de a mă atinge, de a privi. Până când odată mi-a fost mie rușine de câte ori l-am spus și nu-mi plăcea deloc să mă duc la duhovnic și să-i spun ce fel de păcate am făcut eu. Şi când am recunoscut și am mărturisit că eu iubesc păcatul părintele „m-a luat de mâna” și așa a lucrat Dumnezeu prin el că azi, cu ajutorul Lui, nu mai fac așa.

Parte din vină pentru copilăria mea pătată are și mama că nu m-a supravegheat ea. Parte din vină o are și sora mea, dar și ea nu știu de unde s-a îmbolnăvit de această boală încât nu și-a dat seama că mă îmbolnăvește și pe mine.

Dar cea mai mare parte de vină o am eu că știam că nu e bine și tot făceam.

Așa fiind viața mea, eu am ajuns să nu mă mai suport pe mine, să mă urăsc că sunt așa cum sunt (cu aplecare spre păcatele trupești). (Așa simțeam de când eram mică, și mă rugam lui Dumnezeu că poate dintr-o boală zdravănă să mă facă să mă îndrept spre El, să nu mai am aplecare, din voia mea proprie, spre cele neplăcute Lui. Și mi-a dat Dumnezeu și boală zdravănă, cum am cerut eu, și mi-am dat seama că nu trupul meu e de vină pentru aplecarea mea, ci voința mea. În această boală a făcut Dumnezeu să ajung să cunosc un preot bine plăcut Lui, care s-a și atașat de mine, mă simțeam lângă el ca și cum aș fi avut și eu tată. Când am terminat tratamentul, mi-a părut rău că nu mai pot fi acolo (e departe de orașul meu), și plângeam după el la început.)

Și după acel joc adevărat de-a mama și de-a tata mi-am zis că să mă duc să mă spovedesc. Dar eu m-am spovedit de multe ori până să ajung la acest joc, și degeaba. Și „m-am spovedit” și după acest joc, am spus în taina spovedaniei jocul meu, fără nici o părere de rău că am greșit, fără dorință de îndreptare, fără să primesc a auzi acea rugăciune ce se spune la terminarea tainei cu mâna preotului pe capul meu. Când m-am ridicat de acolo m-am simțit ca Iuda când a plecat de la Masa Cinei Celei de Taină! Și am ieșit de la Sfânta Liturghie și iar am fost un Iuda. Iară L-am vândut pe Hristos pe care L-am primit prin participarea la Sfânta Liturghie, pentru un joc ca cele din copilărie, dar acum adevărat.

Și mi-am zis că nu se mai poate trai așa! Mă simțeam că trăiesc un iad. Și am zis iarăși să mă duc să mă spovedesc. Și m-am dus la părintele meu și i-am zis că mă duc să mă spovedesc la acel părinte de la sanatoriu de departe și ce-mi va spune el aia voi face. (De atunci părintele meu nu se mai considera duhovnicul meu, ci zice că mi-e duhovnic cel care m-a ajutat să ies din acest joc.)

Dar nici acum nu m-am dus să mă spovedesc cu părere de rău că-L doare pe Dumnezeu jocul meu, dar m-am dus și am spus adevărul lucrurilor, cu dorința de a ieși din acea stare pe care nu o mai suportam. Și Dumnezeu a lucrat. Eu am făcut un pas spre El și El m-a luat în brațe. Ce a fost atunci în spovedanie nu pot să spun, dar m-am simțit ca la un alt botez.

Și am făcut ce mi-a zis părintele...

Era prea devreme să știu de sarcină, dar a fost minunat că am aflat de sarcină după ce m-am născut din nou, prin acest botez al spovedaniei.

Din câte mi-au mai trecut prin fața ochilor, ca să citesc, am aflat că masturbarea urmează oarecum firesc după abuz. Nu știu dacă am reușit să exprim ce am înțeles eu.

Eu m-am simțit întotdeauna vinovată pentru că mă masturbam. E vina mea pentru că știam că nu e bine și o făceam. Faptul că omul acela, F. mă atingea cum nu trebuia să o facă, mi-a rămas întipărit în minte, și eu nu le-am uitat. Atunci se uita cu mine la filme interzise, când am mai crescut le-am căutat singură, cu ele îmi păcăleam eu dorința de iubire din sufletul meu. Era un mod mincinos, dar atunci nu știam asta. Și văzându-le am vrut să simt plăcere, și mă atingeam singură. Și chiar dacă nu simțeam plăcere făceam asta ca o păpușă trasă pe sfoară. Sau trupul meu silea sufletul să traiască ceva potrivnic.

Mă lăsam de acest obicei nu știu pentru cât timp. Când am ajuns să am primul prieten, acasă, în amintirea săruturilor pătimașe pe care le aveam mă atingeam imaginându-mi cum ar fi dacă ar face-o el. Și așa iar am căzut și iar m-am uitat la filme.

Când am ajuns să mă rușinez pentru ce fac, când am citit la Părintele Arsenie Boca despre masturbare, (în cartea Ridicarea căsătoriei la înălțimea de taină - cred că așa se numește) am început să spovedesc obiceiurile mele. Dar nu repede m-am lăsat de ele, ci un timp, apoi iar mă apucam, iar vizionam filme, iar mă spovedeam în dorința de a mă apropia de Dumnezeu.

Eu mă rugam lui Dumnezeu ca să-mi dea o boală care să-mi slăbească trupul să nu mai fie în stare să poftească cele rele. Și Dumnezeu mi-a dat o boală zdravănă (poate nu se făcea atât de zdravănă dacă ar fi avut grijă mama mea de sănătatea mea). Idea e că nici în boală trupul meu nu și-a slăbit pofta păcatului, ci trebuia vindecată patima din suflet chiar dacă e o patimă a trupului. Asta am înțeles eu acum după ce am mai crescut, după ce m-am vindecat trupește de boala zdravănă.

Și mă gândesc că acest război trebuie dus toată viața. Dar nu numai împotriva masturbării, ci și împotriva filmelor și imaginilor interzise care încă mă mai ispitesc, și împotriva oricăror forme de păcate trupești, pe care le-am trăit și de care îmi pare rău.

Îmi pare rău poate mai mult că văd cât de mult rău mi-au făcut. Îmi pare rău că nu pot simți cât l-am rănit pe Dumnezeu prin ele.

Acum că sunt mamă mă gândesc că noi suntem fiii lui Dumnezeu și un părinte simte mai puternic durerea fiilor, că-l doare pentru greșeala fiilor. Nu știu altfel ce înseamnă a-l răni pe Dumnezeu prin greșelile noastre.

Uneori îmi zic ce ar fi dacă aș mai face-o (păcatul trupesc – masturbare, filme). Dar știu că e o minciună, că nu dă plăcere. Știu că mă desparte de Dumnezeu, și că viața fără Dumnezeu e un iad. Și mă rog la Doamne, așa puțin, uneori doar o cruce seara la culcare, mă mai chinui cu postul, doar pentru că părintele m-a certat că nu țin și pentru că știu cât de importantă e alimentația în acest război pe care-l am de dus.

Eu tânjesc după dragostea adevărată, nu după aceste forme mincinoase de a da plăcere. Și mă rog la Doamne să mă facă să înțeleg că nu voi găsi această dragoste la oameni ci numai El. E singurul care poate să mă copleșească cu ea.

Dar eu am nevoie și de dragostea celor din jurul meu, și nu am simțit-o și nu o simt, și mă face să mă răzvrătesc împotriva lui Doamne. Și nu știu nici să ofer iubire, decât atunci când primesc.

R

Fetița mea iubită,

Am adunat aici mărturiile tale, în altă ordine decât cea în care mi le-ai trimis și le pun pe site mulțumindu-ți cu recunoștință pentru darul tău. Să-l primească Domnul ca pe o jertfă de dragoste pentru cei ce suferă încă fără să știe că se poate ieși din acest iad.

Te rog, să mergem mai departe cu Seminarul, și cu terapia, și să te spovedești des și curat ca să ți harul viu în viața ta.

Acum știu, înțeleg, copila mea iubită, că ai nevoie de dragostea celor din jur și știu și că aceștia te iubesc așa cum pot ei. Dar tu nu ai cum să simți această iubire pentru că „organul tău de simt al iubirii” a fost rănit, strivit de abuzurile celorlalți și ale tale apoi. Acum ai nevoie să te eliberezi de puterea lăuntrică a abuzatorilor asupra ta și abia apoi vei simți ceea ce cauți, ceea ce ai, și vei ști să te ferești de abuzatori.

Te rog, acum centrează-te pe gândul că ești bolnavă și că ai nevoie să te vindeci cu harul lui Dumnezeu și să dobândești alți ochi de văzut!

E inutil, Puiul meu iubit, ba chiar foarte dăunător, să fii întristat că nu ești campion la alergări când ai un picior în ghips. Acum e vremea să ne vindecăm piciorul, apoi vom face recuperarea, apoi, antrenament serios și apoi laurii victoriei!

Acum să fii atentă la dragostea tandră a Doctorului sufletului tău și să te bucuri din plin de orice amănunt de duioșie, de frumusețe. Vei vedea cum îți surâde în fiecare clipă și vei auzi cum îți șoptește din minunile Lui pregătite pentru cei ce au urechi să audă...

Curaj, copila mea iubită!

Cu dragoste și recunoștință,

Maica Siluana ta