Maica Rafaela, vă mulțumesc că ați spuns „da” și pentru mine, nevrednica

Versiune tiparTrimite unui prieten

O, 08.12.2015

Dragă Maică Rafaela,

Deși v-am cunoscut doar în aprilie anul acesta pe internet şi v-am întâlnit o singură dată în tabăra din iulie de la Durău, știu că Dumnezeu a lucrat minunat prin dumneavoastră, iar această întâlnire nu a fost deloc întâmplătoare deoarece s-a produs în cel mai greu moment al vieții mele de până acum (cel puțin așa l-am perceput). Influența lucrării dumneavoastră asupra vieții mele a fost covârșitoare. Eu am considerat-o ca pe „revelația” vieții mele și mărturisesc că am cam lăsat toate celelalte deoparte. Pentru mine a fost o încântare să lucrez, să mă descopăr cu ajutorul dumneavoastră, dar mai ales să înțeleg de ce s-au întâmplat anumite lucruri de-a lungul timpului, chiar dacă a fost dureros. Această nouă percepție asupra vieții mi-a schimbat practic lentilele cu care mă privesc, îi privesc pe ceilalți și pe Dumnezeu, modul în care încerc să trăiesc fiecare zi.

Cu toate că, la început, mi s-a părut foarte greu......să accept anumite lucruri despre mine (dependența de abandon, dependența de nemulțumire și tristețe, depresia, că am trăit pentru alții, că nu mi-am ascultat inima, că îmi place să mă victimizez, că am pierdut o parte din viață), știu că mi-a fost de mare folos faptul că le-am conștientizat. Îmi pare rău că n-am reușit să stau mai mult de vorbă cu dumneavoastră în tabără, însă atunci cred că nu eram suficient de pregătită, pentru că îmi era atât de greu..., parcă eram pe altă lume, abia mă dezmeticeam ce-i cu mine. Și, în același timp, parcă nu îndrăzneam. De asemenea, îmi pare rău că n-am apucat să termin această lucrare începută cu dumneavoastră (nici seminarul, nici Labirintul), cu toate că am continuat să lucrez și voi continua, cu ajutorul Domnului. Sămânța a fost însă sădită și pentru asta vă mulțumesc din toată inima!

Vreau, de asemenea, să îmi cer încă o dată iertare pentru presiunea la care v-am supus trimițindu-vă mailurile mele insistente prin care ceream răspuns. V-aș ruga să mă înțelegeți, eram într-o stare în care aveam atâta nevoie de ajutor!... Îmi pare rău că v-am împovărat cu problemele mele și cu egoismul meu. Cunoscând însă destul de puțin, la acea vreme, despre imensa dumneavoastră lucrare, nu am realizat tot efortul pe care îl implica aceasta. La fel și când v-am auzit acea singură dată la telefon, după tabără, și mi se părea că vă grăbiți... și că nu vreți să spuneți mai multe (pentru că, de fapt, eu singură trebuia să conștientizez și să decid...). Vă rog încă o dată, din suflet, să mă iertați! Mărturisesc că, pe moment, am primit foarte greu acel mesaj în care îmi aminteați multele ascultări pe care le aveți, l-am simțit în orgoliul meu rănit... ca pe o punere la punct, abia mai târziu am învățat ce înseamnă comunicarea asertivă cu care eu nu prea eram familiarizată..., precum și răbdarea de a parcurge un drum uneori anevoios.

Ar mai fi ceva care mă frământă pe dinăuntru. Mă simt vinovată pentru faptul că nu m-am mobilizat să ajung la înmormântare. M-am gândit la toate înainte de a reprima de fapt dorința de a merge: copiii, cheltuiala, oboseala călătoriei de la O., faptul că ar fi trebuit să merg singură noaptea, durerea confruntării cu realitatea. Și aici iarăși îmi aduc aminte de lecțiile învățate cu dumneavoastră: să-ți asculți inima, să ai curaj, să acționezi, să trăiești propria viață și nu pentru alții, nu există „trebuie”, nu pierde timpul. Vă rog din suflet să mă iertați! De altfel, în mine am știut încă de-atunci că m-ați iertat pentru că am simțit așa o stare de pace, nădejde, încredere, bucurie inexplicabilă, stare care s-a menținut câteva zile, v-am simțit prezența vie parcă mai mult ca oricând..., chiar și în timp ce făceam alte lucruri. Și gândindu-mă la dumneavoastră, primeam parcă îndemnul să mă bucur în continuare.

Vă mulțumesc încă o dată pentru tot ce ați făcut pentru mine, știu sau neștiut... Cumva în mod bizar, nu sunt tristă, pentru că știu că vi s-a deschis o ușă spre ceva mai bun. Și sunt convinsă că de-acolo din Cer ne puteți ajuta mai mult pe toți, cel puțin asta am simțit în acele trei zile după ce ați trecut la Domnul! Mă plec înaintea modelului de trăire pe care ni l-ați lăsat moștenire și înaintea jertfei dumneavoastră pentru noi toți (a cărei măsură încă nu avem capacitatea de a o vedea), înaintea smereniei (îmi amintesc cum ne-ați mărturisit foarte deschis că și dumneavoastră ați fost victimă) și a dragostei neștiute cu care ne-ați acoperit. Vă mulțumesc pentru toate sfaturile și pentru încurajările repetate! Vă mulțumesc că m-ați purtat în lucrarea dumneavoastră tainică!

Rămân în sufletul meu multe amintiri din tabără: acel „Da,....” (urmat de rostirea pe nume a celui ascultat) însoțit de un moment lung de tăcere în care simțeam compasiunea dumneavoastră, dar și rugăciunea pentru cel ce tocmai își terminase „spovedania”. Dacă stau să mă gândesc, erau multe astfel de momente de tăcere, inclusiv la masă, în care simțeam cum ne acoperiți cu rugăciunea. Vorbele erau de prisos. Simțeam însă și durerea dumneavoastră pentru ceilalți și cred că vă era greu, aveați atâtea dureri de purtat... Simțeam că nu sunteți imună și că vă încarcă aceste dureri, iar noi nu știu dacă eram pe deplin conștienți de asta...

Apoi, ar mai fi un moment special din tabără, acela de pe deal, așezați lângă căpița de fân, privind cerul cu stele..., când ne-ați invitat pe rând să cântăm. Eu nu am mai trăit un astfel de moment în viața mea. Erați ca o cloșcă care-și cheamă puii sub aripă, fiecare era important, fiecare era întrebat și ascultat, acceptat și iubit așa cum e. Deși nu ne mai zăream unii pe alții, sentimentul acela de împărtășire, de comuniune era foarte puternic și real. Era ceva ce parcă nu era din lumea aceasta. Și cred că dumneavoastră, prin trăire, erați deja cu un picior dincolo..., iar momentele de tăcere asta grăiau.

Când ne-ați spus că n-o să mai urcați pe munte pentru că nu vă simțeați bine, eu m-am bucurat în sinea mea că am putut evita din nou confruntarea cu mine însămi (teama de a urca până în vârf), însă nu mi-am dat seama că de fapt nu vă simțeați în stare pentru acel efort. Îmi aduc aminte că, în timpul activităților, vă durea spatele. Să fi fost oare boala care „rodea” încă de atunci? Să mă iertați din nou pentru egoismul meu, pentru puținătatea mea de suflet! Știu că ați cunoscut acest gând al meu, la fel și starea în care mă aflam. Dar m-ați primit și acoperit așa cum eram.

Îmi voi aduce aminte de fermitatea dumneavoastră, de modul cum conduceați grupul mergând hotărât înaintea noastră pentru exercițiul din pădure, ca o locomotivă care trage după ea toate vagoanele. De asemenea, îmi rămân în minte umorul dumneavoastră și chiar autoironia (când mă sfătuiați să mai pun și puțin ruj... și râdeați spunând „or să zică că maica asta e nebună”). Dar mai ales îmi răsună în urechi îndemnul dumneavoastră de când ne-am auzit ultima oară: „Nu mai pierde viața, E.!”. L-ați spus cu atâta tărie...

Și un timp după întoarcerea din tabără m-am tot întrebat oare de ce m-am simțit atât de bine acolo, iar răspunsul era: pentru că m-am simțit acceptată și iubită așa cum sunt eu cu-adevărat, cu bune și cu rele. Am putut fi eu însămi, mai bine zis copilul din mine. Așteptam să aflu când se va organiza următoarea tabără, așa cum ne-ați promis. Acum îmi pare rău că n-am știut poate prețui îndeajuns prezența dumneavoastră. Vă rog să mă iertați și să vă rugați pentru mine ca și în viața mea să se facă lumină!

Mă cutremur la gândul că Domnul a vrut să mă includă și pe mine în această lucrare prin dumneavoastră. N-a trecut cu vederea niciun suspin și nici din picătura de lacrimă vreo parte. Vă MULȚUMESC că ați spus „da” și pentru mine, nevrednica! Vă mulțumesc pentru toate câte îmi descoperiți în continuare!...

Domnul să vă răsplătească în veșnicie cu bucuria Sa cea sfântă!!!

Vă rămân în veci recunoscătoare,
cu mult drag,
E. (O.)