Le-am trăit cu Domnul și nu am murit!

Versiune tiparTrimite unui prieten

Din durerile și bucuriile vindecării

 

Am făcut și eu exercițiul cu corpul și nu am murit !

E fain exercițiul, Slavă Domului !

Am acordat atenție mâinii și brațului meu drept. Dacă tot aveam senzațiile și fiori în mâini am spus să le ascult.

În foile date erau mai multe variante de a face exercițiul și eu le-am combinat oarecum. Simțeam nevoia să îmi ating brațul, să îl mângâi tandru și firav, să îi spun că îmi pare rău pentru tot ce a înmagazinat în el, să îi spun că va fi în regulă.

Simțeam fiori lângă cot iar cu mâna stângă îmi atingeam brațul. Imediat a apărut durerea mare din trup, pentru că a apărut amintirea atingerilor pătimașe pe care eu le-am făcut și care mi s-au făcut. M-am rugat și L-am chemat pe Dumnezeu să vindece El durerea, amintirea, să vindece senzațiile și să dea El alt sens atingerii.

Mâna îmi stătea precum un copil, uneori înțepenită și nemișcată și mi-a venit gândul că probabil așa stăteam și eu la începutul abuzului. Dupa ce am început să îmi mișc brațul mi-am dat seama că seamănă cu trupul unui bărbat și iar a venit plânsul și durerea, chemarea lui Dumnezeu să vindece și să reînoiască senzațiile. Și mi-am dat seama că și atingerea pielii unui bărbat poate fi minunată dacă se face spre slava lucrării lui Dumnezeu.

A fost greu și dureros să trăiesc astea cu Dumnezeu dar aveam mare nevoie, de câteva săptămâni parcă aveam receptori pe brațe și șimteam fiecare fior, teamă, neliniște.

A urmat apoi partea minunată. Mi-am dat seama că brațul meu se mișcă, că ascunde o comoară dedesupt, o rețea foarte complexă și greu de descifrat de mușchi, vene, oase și alte mecanisme și deși toate astea sunt ale mele eu habar nu am de ele, nu știu ce sunt, ce funcții au, habar nu am cum lucrează. Așa am realizat că sunt departe de trup, că nu îl cunosc și dacă habar nu am cum funcționează înseamnă că nu eu îl fac să funcționeze, ci Dumnezeu. Teoretic știam asta, însă acum am raționalizat teoria asta.

Am continuat cu atingerea fină și tandră a brațului, a palmei, degetelor, să le mișc, să le spun degetelor că îmi pare rău că le țin vreo 8 sau 10 ore doar cu mâna pe mouse sau tastatură. M-am minunat de unghii, nu înțeleg care e rolul lor (în afară de a zgâria), de amprenta noastră unică, de faptul că o avem, că degetele nu se depărtează mai mult decât e necesar.

M-am concentrat pe atingere și am văzut cât e de minunat că pot atinge, că pot simți. Încet, încet mâna mi-a devenit ca o vioară, iar degetul cu care o atingeam era arcușul. Deși nu auzeam, știam că în funcție de cum o ating eu cu degetul, mâna mea cântă un cântec al ei. Apoi mi-am lipit urechea de mână și i-am auzit cântecul ei. A fost frumos.

Am mai realizat că exprimă și ea foarte multe, în funcție de mișcările ei, degetele și miscarea lor arată mult, trădează dacă sunt timorată, anxioasă sau nervoasă.

Cam asta a fost partea practică a exercițiului.

Cu tot greul, împotrivirea, frica și durerea am reușit să îl fac. Am plâns până nu am mai avut aer, am simțit durere în tot corpul, mi-a fost rușine, mi-a fost teamă, la sfârșitul exercițiului m-a luat o durere de cap, dar le-am trăit cu Domnul și nu am murit.

Am lucrat mult pe atingere. Mi se parea o erezie ce fac eu: să îmi ATING mâna. Pentru ca eu nu am găsit niciodată un sens pozitiv cuvântului atingere. Mai ales să mă ating singură. Mă duceam bineînțeles cu gândul la desfrânare, la autosatisfacere, la ceva păcătos. Însă toate astea erau și sunt doar în capul meu. Atingerea nu e ceva păcătos. E problema mea că fac asocierea asta.

Lumea nu ar exista fără atingere, oamenii ar muri fără atingere, fără îmbrățișare, iubire. Slavă Domnului că pot simți atingerea a tot ce e în jurul meu. Și toată lumea din jurul meu trăiește și se creeaza din atingere: păsările se ciugulesc, delfinii înoată și se ating cu ciocul, mama își hrănește copilul de la sân, preotul atinge ucenicul cu mâinile pe cap când îl dezleagă la taina spovedaniei, oamenii se îmbrățișează, bărbații își dau mâna când se întâlnesc, ucenicii sărută mâna preotului, până și muzica se naște prin atingere. Iar cel mai important e Hristos, care nu doar că se atinge de mine prin Împărtășanie, ci vine cu totul în tot trupul meu.

Așa am descoperit eu că e doar în capul meu asocierea pătimață pe care o dau cuvântului ATINGERE. Slavă Domnului că am mâini, că am simțul tactil, că pot simți, că pot să ating cu mâna, că pot să descopăr.

Vindecarea înseamnă să pot pronunța fraza “să mă ating” fără să mă gândesc la ceva păcătos, pătimaș.

Faptul că m-am atins cu degetele nu a însemnat că mi-am abuzat mâna, că am violat-o sau că am făcut ceva păcătos.

Doamne vindecă Tu amintirile mele, concepția și pecepția mea despre atingere, binecuvâtează senzațiile mele din trup și curățește-mă de gândurile necurate.

După ce am lucrat cu trupul am făcut câteva exerciții de mișcare, de gimnastică și mătănii, după care a venit o durere de cap și o senzație de greață groaznică (am pus-o și pe seama faptului că mâncasem ceva înainte).

Fiind și obosită am vrut să mă refugiez și să neg toate senzațiile și să dorm. Dar mai aveam un canon de făcut și am stat în rugăciune. Apoi a trecut și durerea de cap și starea de vomă și somnul.

Sper să nu uit binele care poate veni după ce trec de greu cu Domnul alături și să mai fac exercițiul ăsta. Nu știu dacă va fi mereu așa dar e fain tare exercițiul. Corpul meu e ca o enciclopedie vie, nu am cum să mă satur ușor de el și mereu cred că am ce să descopăr la lucrarea lui Dumnezeu.

Fainul ăsta a venit probabil și pentru că ajusem să mi se umple paharul, adică corpul chiar striga și avea nevoie de atenție. Plus că mă oboseau foarte tare și senzațiile din mâini. Se pare că de bunăvoie și nesilită de nimeni nu funcționez, îmi trebuie o măciucă de la spate care să mă împingă…..

Doamne binecuvantează Tu amintirile, senzațiile și dă-mi putere să le trăiesc cu Tine !

 

R.