L-am cunoscut pe Părintele Dumitru Stăniloae

Fără să-l fi întâlnit vreodată față către față, l-am cunoscut pe Părintele Dumitru Stăniloae mai bine și mai profund decât pe mulți dintre cei care mi-au stat mai mult în preajmă. L-am cunoscut atât de bine încât l-am recunoscut ca Părinte de la primul cuvânt ce i l-am citit, simțind că mi l-a adresat mie, mie precis (și oricui are urechi să-l audă).
Am auzit acest cuvânt ascultând de Duhovnicul meu, Părintele Constantin Galeriu, care mă pescuise din apele tulburi ale filozofiei lumii acesteia. Rușinea amarnicei risipiri de mine însămi se convertise în durere și eram ”goală dar nu mă mai rușinam” pentru că intrasem, mă întorsesem în Biserică. Dar Biserica ”ținea” pentru mine doar cât cuprindea patrafirul Părintelui Constantin. În rest era ”întunericul cel mai din afară”, iadul. Cei din jur se străduiau să mă ”învețe” să mă port în Biserică reușind să-mi producă noi dureri, mai mari, care mă făceau să cred că noi, oamenii, putem intra și în Biserică punându-ne măști. Altele, dar măști, imitații mai ”reușite” ale chipului lui Dumnezeu care ne chinuie cu dorul lui după Cel care l-a sădit în noi.
Mă duceam cu o voință încăpățânată la Sfânta Liturghie știind că Acolo se întâmplă ceva, dar ochii mei nu vedeau, urechile mele nu auzeau. Și nu era nimeni care să mă învețe. Părintele care îmi fusese recomandat să mă ajute pentru că sunt începătoare, mi-a cerut câțiva lei ca să se roage pentru ca în 40 de zile ”să mă mărit”. Când i-am mărturisit că nu asta caut, s-a uitat uimit la mine și a zis: atunci ce vrei? N-am știut ce să-i răspund. Ajungând iarăși la Părintele meu, plângându-mi durerea sub patrafirul care Îl adăpostea pe Dumnezeul coborât până la micimea mea, am primit ”canon” să citesc tot ce s-a publicat din Părintele Stăniloae.
Așa am citit ”Dogmatica” descoperind în trupul meu că Biserica este ”laboratorul Învierii” în care este recuperată ființa umană cu toate ale ei. Am citit ”Iisus Hristos sau restaurarea omului” aflând cine sunt de fapt și de ce nu-mi puteam găsi pacea în altă parte decât în Biserică. Am citit minunata carte (carte?) despre Sfânta Liturghie care m-a adus, în sfârșit, acasă. ACASĂ! Citind, mâncând cuvintele Părintelui Dumitru (vă rog să faceți ca mine și veți vedea!), îl urmam cutremurată. Și Părintele înainta aprinzând în mine o Lumină în care re-cunoșteam totul. În Lumina aceasta, măștile deveneau transparente și eu vedeam chipul lui Dumnezeu în toți cei pe care îi întâlneam. Dacă Domnul m-a scos prin Părintele Constantin din ”întunericul cel mai din afară” și m-a adus în Lumina cea mai dinăuntru aprinsă de Sfânta Împărtășanie și ocrotită de rugăciune, prin Părintele Dumitru m-a adus în Lumina care transfigurează întreaga lume în Biserica lui Hristos. Părintele Dumitru m-a învățat îndrăzneala cuvântului către Cuvântul. Nu doar am înțeles că sunt om, ”partener de dialog cu Dumnezeu”, ci am început să-I vorbesc, să-mi articulez dorul până atunci doar țipat, strigat, plâns și bâlbâit către nimeni și către nicăieri. Dacă Părintele Constantin l-a biruit pe ”filozoful” din mine cucerindu-l cu filozofia Duhului de care era plin, părintele Dumitru l-a împăcat pe acesta cu celelalte ”personaje” care se gâlceveau în mine: intelectualul complexat de limitele oricărui autodidact, țăranul vitregit de bunul simț pe care îl moștenise, estetul consumator de ”bunuri culturale”, femeia care se credea emancipată doar pentru că putea să poarte pantaloni și să se tundă scurt, pornirile cele mai de jos pe care filozofii mă îndemnau să le numesc ”fratele meu porcul” - Da, Părintele mi-a arătat că acest microcosmos sunt eu, făptură creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănarea pentru care primesc ”har peste har” și nu legiunea care înhăța câte o feliuță și mă instiga să le cer drepturile! Citindu-l pe Părintele Dumitru, ascultându-l (mai ales în notele din subsolul paginilor din Filocalie), trăiam ce spunea, cât era în puterea mea, și asistam uimită la înomenirea fiarelor și târâtoarelor (patimile) cărora învățam să le dau nume și să le duc legate la picioarele Celui Care îmi cerea să le stăpânesc!
Părintele este încă lângă mine. Când ”fiarele” adâncului meu își înalță capul sau mă mușcă din cauza uitării sau nesimțirii mele, alerg la Părintele și iarăși îi aud vocea caldă, blândă dar fermă care-mi spune cine sunt, Cine este Cel Care mă cheamă și pe care Îl chem, și iarăși le pun nume, le leg, le duc sub patrafir, le predau Domnului și liberă alerg acolo unde cântăm: ”Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel Ceresc, am aflat credința cea adevărată, Nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi!”
Mulțumesc Părinte Dumitru! Bucură-te în Lumina pe care ai propovăduit-O și nu uita să te rogi și pentru noi, fiii cuvântului tău scris cu pana Duhului Sfânt!

Maica Siluana