Noutăți duhovnicești

Versiune tiparTrimite unui prieten

Iubită Maică Siluana,

Vă scriu într-un moment de bucurie duhovnicească, care cu siguranță are legătură și cu spovedania și împărtășirea recentă cu Preacuratele Taine.

Am tot căutat de multă vreme numele bolii mele, am citit din Sfinții Părinți și din autori contemporani și acum știu că se numește akedie, „boala femeii intelectuale”, cum ați numit-o chiar dumneavoastră la un moment dat. Trândăvia, plictiseala, nesimțirea, întunericul și răceala sufletească, senzația apăsătoare de singurătate și deznădejde, un fel de paralizie interioară, bineînțeles favorizate de mândrie și iubire de plăcere, slavă deșartă și lipsa de răbdare, acestea sunt simptomele mele.

La început am fost bucuroasă că măcar știu de unde să încep vindecarea, am citit cu febrilitate remedii și l-am găsit pe Sfântul Siluan cu al lui „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, care mi se pare greu de înghițit, un medicament amar pentru mine care sunt obișnuită cu dulceața înșelătoare a distragerii atenției de la realitatea neplăcută. Deci, înțeleg că trebuie să am răbdare și să stau pe cruce și să am nădejde că totul este spre binele meu. Singura problema este că nu pot, nu pot avea răbdare să stau fără mângâierea lui Dumnezeu. Mai ales că am cunoscut mângâierea harului Său și mi-a făcut poftă. Aș vrea să simt tot timpul starea aceea de pace, smerenie, dragoste și îmi scapă printre degete. Cum s-o păstrez? De ce Dumnezeu, dacă e bun și milostiv, nu mi-o dă tot timpul? Cam asta mă întrebăm de ceva ani buni.

Și azi citesc pe Cuviosul Macarie de la Optina care zice că nu merge așa. Dacă înțeleg eu bine, zice că harul e acolo, Dumnezeu e acolo, dar eu nu-l simt pentru că sunt plină de mândrie („mi se cuvine, sunt vrednică să-l primesc, eu știu mai bine decât Domnul când ar trebui să mi-l dea”) și poftă de plăceri (e și mângâierea duhovnicească o plăcere, poate cea mai mare plăcere). Deci, dacă înțeleg bine ce am eu de făcut, care nu sunt nici foarte răbdătoare, nici o mare ascetă, nici plină de dragoste, este să „Îl las” pe Dumnezeu să îmi dea mângâierea când El consideră că e mai bine. Atât. Știe El când e cazul. În orice caz, având în vedere abundența patimilor și lipsa virtuților mele, este evident că nu sunt vrednică. Dar El mă iubește așa cum sunt și vrea să mă vindece, să mă elibereze de pofte, chiar și de poftă de mângâierea duhovnicească. Așa că acum sunt foarte bucuroasă, pentru că m-am lăsat în voia Păstorului meu, care mă duce unde vrea, mă îngrijește mai bine decât aș putea eu vreodată să o fac, deși sunt o oaie murdară și prăpădită și nevrednică. Ce bine e să înțelegi în sfârșit care ți-e locul în lumea asta - la picioarele Lui... Slavă Ție, Doamne, și pentru mângâierile cu care m-ai "momit" pe Calea Ta, dar și pentru că m-ai smerit când eu am crezut că sunt vrednică de ele și că o să mi le dai când am eu chef... (Acum scriu și pentru momentele în care o să uit că smerenia e leacul bolii mele și din experiență știu că momentele de uitare o să vină - Doamne ajută-mă să-mi amintesc!)

Vă mulțumesc pentru tot binele pe care mi-l faceți ascultându-mă, este mare lucru și foarte de ajutor, pentru că sunt puțini spre deloc cei cu care pot discuta asemenea lucruri...

Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze, iar Sărbătoarea Nașterii Domnului să vă lumineze și să vă întărească spre slava lui Dumnezeu! Amin.

Cu drag,
Vio

Să știi că atunci când folosesc această expresie, nu este un mod impersonal de adresare, ci, cu mila lui Dumnezeu, în acele momente are loc o înfiere numai de Dumnezeu insuflată și înțeleasă, dar, sper eu, simțită și de Copilul respectiv. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar.

Mulțumesc lui Dumnezeu că te-a mângâiat mai profund decât crezi arătându-ți boala de care suferi și, mai mult decât atât, că ți-a oferit leacul potrivit pentru acest moment. Adaug și eu un „desert”, o „prăjitură cu două straturi”:

1. mulțumire și recunoștință pentru tot ce este bun în viața ta, până la cele mai mici amănunte.
2. lacrimi, plâns pentru căderi și neputințe. Nu ai, cere! Și vei primi.
3. Deasupra poți să presari un praf de bucurie sfântă! Că nu mai ești în întunericul nesimțirii sau, dacă ești, nu mai crezi că n-ai încotro.

Cu mult drag și recunoștință și binecuvântare,
Maica Siluana