Crucea iertării

Versiune tiparTrimite unui prieten

Maică,

Am dansat, dar niciun dans nu a fost mai frumos decât cel al purtării în rugăciune de către ceilalți.
Am cântat, dar nicio cântare nu a fost mai plăcută decât Liturghia.
Am strigat, dar niciun srigăt nu a fost mai degrabă ascultat decât cel îndreptat spre Dumnezeu.
Am plâns, dar niciun plâns nu a fost mai curat decât cel în care am pus toate durerile în fața Domnului, vădind-le.
Am râs, dar niciun „râs” nu a fost mai plin de bucurie decât cel în care am simțit mâinile sfinților îndreptându-se spre mine.
Am murit, dar nicio moarte nu a fost mai plină de viață decât cea în care m-am lepădat de voia mea.

Astăzi vă îmbrățișez, pentru că am îmbrățișat, dar... nicio îmbrățișare nu a fost atât de plină de... iertare, precum am resimțit-o de la Dumnezeu prin cuvintele și darurile date și de Sfinția voastră.

Vă sunt alături, și chiar de nu mă vădesc, gândul meu e în fiecare clipă spre obștea Mănăstirii.

P.S: am atașat o parte din seminarul iertării (o continuare)

Crucea iertării

Liturghia lăuntrică: privirea îndreptată spre cer și bătăile inimii în care fiecare tic înseamnă „Doamne” și fiecare tac… „miluiește-mă”. O clipă de lumină caldă care mângâie, discerne, sculptează. Eliberare din încătușarea lumii, și încătușare în bucuria veșnică.. Ce mai încătușare!

Cu mâinile strânse buchet, legate parcă de zgomotul lumii, inimile își poziționează traiectoria spre Hristos. Iertarea s-a descoperit pe Cruce. Privind „răzvrătirea” celor din jur, ochii Celui răstignit grăiesc: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Ca și cum ar fi știut că numai iertarea mai putea salva decizia răului deja înfăptuit. Și numai iertarea „Părintelui”.

Viața asta e atât de frumoasă…

Am început seminarul iertării căutând răspunsuri care să mă „scoată basma curată”. Iată-mă veche, prăfuită și totuși cu o bucurie lăuntrică de negrăit. Păi să ți se descopere că nu poți ierta decât prin răstignire, asta nu poate fi decât mila Domnului. Eu nu am iertat, și nici nu voi ierta. Pentru că eu nu pot săvârși un act de sfințenie. Dar pot striga, asemenea Mântuitorului. Pot alege.

Lucrarea mântuitoare a seminarului iertării în viața mea e aceasta: mi-a descoperit că sunt înmânată pământului de către Cineva. Că tot El are grijă ca toate să se petreacă „conform planului”. Că dacă șterg cu radiera planul și încerc să-L încurc, în final repară, și macheta are mereu o formă proiectată spre desăvârșire. Că dacă nu-mi convine ceva e pentru că sunt eu „mai cu moț”. Dar fiecare moțată nu-i decât alta din atâtea care perindă prin viață. Că dacă am impresia că „sunt bine”, ar fi cazul să cercetez cu luare aminte și să văd ce ascunde acest „bine” psalmodic. Că pot fi în comuniune cu atâția frați care caută să înțeleagă pentru a ierta. (Ce să înțelegem, fraților? Singurul lucru pe care îl consider de cuviință a fi înțeles e că, fără El, noi chiar nu putem face nimic). Seminarul iertării a pus Liturghia în inimă fără ca eu să încep concret o lucrare.

M-am gândit într-o zi la iertare. Și am simțit-o mai presus de dragoste preț de câteva secunde. Să iubești e chiar ușor uneori. Pentru că până și acea iubire „schiloadă”, „bolnavă”, are șanse de tămăduire. Câte „iubiri” dintr-astea nu au devenit sfinte? Dumnezeu „nu mai poate după noi”, când iubim ca niște prăpădănii. Dar I se frânge trupul pe Cruce când nu-L chemăm spre a ne ajuta să iertăm.

Când îți pui viața în mâinile Domnului nu mai contează nimic. Nici bătăi, nici abuzuri, nici uși închise, nici cuvinte spuse… nimic. Pentru că ele sunt un nimic propagat la nivel mediatic în viața noastră. Nu suntem întâmplările și oamenii pe care nu i-am iertat. Suntem oamenii pe care Dumnezeu îi iartă în fiecare clipă pentru că „nu știu ce fac...”

Dumnezeu stă în fiecare clipă lângă noi cu o ștampilă cu tuș. Buletinul de vot e în fața noastră, cu o întrebare vagă, care nu ne oferă siguranța mântuirii. Spunem „da” ori „ba” chemării? De ce ne întristăm dacă ne întreabă continuu „mă iubești tu…?”

Dacă nu aș fi știut cât e de urâtă boala în oameni, - iubirea asta schiloadă -, nu aș fi răspuns nici eu „Da”.

Vă cuprind inima în palmele deschise spre a primi iertare, în inima pregătită să slujească Domnului, în sufletul care pâlpâie de bucurie că știe că nu e decât încă un „păcătos” .

Cu dragoste și… iertare,

Alexandra

Te îmbrățișez cu recunoștință pentru dragoste, cu rugăciune și cu dragoste multă.

Te aștept mereu cu vești noi.

Cu drag și rugăciune,
Maica ta Siluana