Noi chiar nu ne ascultăm inima… (Sesiunea 7)

Versiune tiparTrimite unui prieten

Cu „iad” am venit, cu „Rai” mi-ați îmbrățișat inima…

A trecut un an de la ultima temă pe care am așezat-o pe această adresă a „iertării”. Se pare că nicio clipă nu trece, ci se adaugă clipelor deja existente, ca și cum ar forma în noi comuniune. Fiecare clipă învață de la cealaltă să meargă, după momentul nașterii ei. Doar că uneori, în agitația firească a zilei, prezența noastră în noi e… absentă. Se strigă catalogul și totuși nicio voce nu răspunde. Dormind cu capul pe bancă, trezindu-ne duși pe câmpii cu flori sau fiind captivați de gălăgia de afară, lecția predată devine un sunet de fundal. Și plecăm precum am venit. Mulțumiți că timpul a... trecut. Din păcate sau poate din mare fericire, timpul nu a trecut și nu va trece nicicând. El se adaugă. Și încep să doară aceste absențe nemotivate. Și adunându-se, nu doar scad nota la purtare ci simți cum, aproape fără explicație, nu mai auzi sunetul bătăilor inimii. Se oprește tot.

Taina suferinței” tocmai aceasta este. Durerea devine atât de puternică în noi, încat absentăm motivat. Strigăm din toți rărunchii spre Dumnezeu, spre lume, spre noi: „Nu vezi? Doare. Ce pot eu face când sunt anesteziat de această durere? Cât să mai îndur, cât să mai aștept?”. Și aproape fără să sesizăm, trecem pe lângă Hristos. Cel care repetă tăcut și smerit, lăsându-și trupul pe cruce: „Văd...”.

Suferință mai mare decât a trăi departe de Dumnezeu, nu există. Acolo unde nu e El, nu văd decât un război continuu în care cad victime suflete nevinovate. Mă uit cu durere cum inimile devin plăci de fier încuiate prin care nu mai poate trece lumina. Văd întunericul și nu pot înțelege de ce alegerea lui e mai bună decât căldura și gustul dulce al veșniciei… Rămân absentă în mine, uluită fiind de durerea colosală pe care o trăiește lumea. Tocmai această „uluire”, devine cu timpul sediment pentru deznădejde.

Nu știu dacă lumea înțelege ce mare dar este suferința. Ce mare bucurie e întocmai zbuciumul acela în care trupul se unește cu sufletul și precum un vulcan izbucnește, lovește, distruge. Cât de mare ajutor aduc întrebările convulsive, căutările. Nu moartea, nu nesimțirea, nu nepăsarea…. Simt din ce în ce mai mare bucuria pentru cei care trăiesc astăzi dureri cumplite în trup sau suflet, pe cale. Pentru că văd în ele firul tras și îndreptat spre Dumnezeu. O clipă pentru cei aflați în durere e mântuirea. Chipul lor întors spre Hristos atunci când doare e calea lor spre întâlnire cu toți cei dragi, cu toți cei regretați, cu fiecare moment în care au greșit și s-au pocăit. Suferința dăruită e darul de preț al mântuirii. Suferința invocată, strigată, retrăită fără motiv e iad. Tocmai de aceea dragostea pentru cei „săraci cu duhul, prigoniți pentru dreptate, flămânzi, plângăcioși, blânzi, milostivi și curați cu inima” e atât de mare.

Nu pot simți durere și milă față de greul pe care îl duc oamenii. Pot simți doar durere și milă că nu văd în greul lor calea spre Dumnezeu. De neînțeles. Absurd. Ce vrea El de la noi? Vrea să dansăm. Cu El. Căci nu poate săvârși pașii singur.

Iertarea e declarație dragoste. Iertarea e dragostea însăși. Te iubesc înseamnă că… iert tot ce ai făcut și faci, pentru că din momentul în care te-am întâlnit te port cu mine în fiecare pas. Pentru că m-ai crescut cum ai știut, pentru că m-ai primit cum ai putut, pentru că ești acum lângă mine și-mi zâmbești privindu-mă în adâncul inimii. Pentru că nu mă accepți și eu încerc să mă zbat între acceptare și refuz. Iertarea înseamnă să închid ochii și să aud două inimi în mine bătând, strigând, izbutind să fie. Iertarea e clipa retragerii și a tăcerii pentru a-l lăsa pe cel de lângă tine să se așeze în genunchi… Genunchii să devină grei și liniștea apăsătoare...

Contractul cu suferința nu poate fi semnat decât în momentul în care te afli în tratative cu ea. Se uită la tine cu chip chinuitor și-ți spune că nu te poate ajuta în nici un fel, dar că ea, așa cum a fost creată în „cădere”, e doar o treaptă din scara pe care tu urci. Ultima. Și de pășești pe ea, nu ai decât șansa minunată de a fi.

Iertarea e ceea ce ar fi firesc să se întâmple cu noi în momentul răstignirii durerii noastre. Dacă eu aleg să „trec peste”, îmi asum odată cu trecerea, și durerea pricinuită de celălalt. Indiferent ce rău mi-a făcut. Îl iau cu mine în timp ce pășesc pe cale. Și nu-l las să cadă. Toți cei care m-au făcut să sufăr sunt purtați de către mine, în timp ce urc muntele în tăcere. Îi port pentru că trupul meu a devenit „ei”. Îi port pentru că deși au plecat de mult din viața mea, pare-se că încă mă mai dor indiferența, nepăsarea, loviturile lor. Au apăsat peste inima mea așa cum apasă mașina de scris pe foaia pusă cu atenție pentru a fi tipărită.

Continua iertare a noastră și a celorlalți e taina suferinței.

Sunt unul din acei elevi care nu a respectat și nu a efectuat toate temele seminarului iertării după rânduială. Poate astfel s-a tărăgănat și venirea acestei trăiri în inima mea. Cred foarte mult că de folos sunt rugăciunile. Și predarea continuă. Și mintea îndreptată spre Hristos. Iar eu nu le-am spus, ci doar din când în când, cu gând de frică, am strigat un: „Doamne”, stingher. Și chiar și așa… iată că... strigătul Cuvântului, mi-a adus liniștea gândului.

Când trăiești ipostatic îți dai seama că trupul „mănâncă și bea”, și sufletul își caută printre cotloane, -ca un prins în captivitate-, lăcașul de sălășluire. Că parcă în tine bat rațiuni diferite, dar tu nu asculți de niciuna, căutând liniștea. Ce paradox…

Simt că nu mai știu nimic. Că dacă mi-ar cere cineva să spun ce vreau, m-aș bâlbâi necontenit. Aș pune ochii în pământ, aș părea „depresiv” și „neînțeles”. Dar dacă inima mea ar putea striga… Ar spune că iubește. Și că nu mai are nevoie de nimic. Și că nu vrea decât să fie. În liniște, în nemurire, în taină cu ceilalți care au plecat. Maică… noi chiar nu ne ascultăm inima…

Cu drag și gând veșnic

ALA

Ce uimită sunt că a trecut un an. În sensul că înlăuntrul meu, în inima mea, au trecut doar câteva zile de când mi-ai scris ultima dată.
Da, Copil drag, timpul nu trece, ci se adaugă. Se adaugă în „laboratorul” care îl transformă în veșnicie.

Mulțumesc pentru felul în care privești și trăiești suferința. Da, este o mare taină pe care însă n-o putem înțelege decât trăind-o cu Domnul, în comuniune cu El.

Îți mulțumesc mult pentru tot și te aștept cu drag cu sesiunea 8.

Cu drag și rugăciune,
Maica Siluana