Spovedanie

Versiune tiparTrimite unui prieten

Știu că am greșit. Știu că e bine să te spovedești, dar nu vreau să mă duc la duhovnic pentru că nu am o părere de rău, sinceră, În legatură cu ceea ce am făcut deoarece am făcut păcatul cu bună știință. Să mă duc la spovedit acum, mi se pare nedrept față de Dumnezeu. O să enumăr lucrurile pe care le-am făcut, o să mi se pună mâinile deasupra capului spunându-mi-se că mi s-au iertat, după canoane nu o să mi se permită să mă împărtășesc, dar e corect?

Mie mi se pare doar un formalism, în cazul meu, în care profit în mod nedrept de iertare. Oare o fi iertare dacă nu îmi pare rău, mi-e greu să cred. Tot ce vreau să spun este că mi s-a spus că e bine să te duci la spovedit, dar eu nu cred că e bine când ți-ai cam asumat ce faci.

Aștept părerea dumneavoastră [nu am știut niciodată exact cum să mă adresez unei măicuțe :-) ]

Totuși, să închei cu o întâmplare frumoasă: Într-o zi pe drumul spre casă am văzut o mamă și un copil de etnie rromă, săraci, care căutau în gunoaie și mi s-a făcut așa de milă (rar se întâmplă), că le-am dat ce am avut în buzunar: 34 de lei. Peste 5 zile, tot pe drumul spre casă am văzut niște bani pe jos: 34 de lei ☺ (nu i-am luat, poate îi găsea proprietarul sau cineve care avea nevoie de ei).

Să știi că taina spovedaniei nu cere neapărat părerea de rău, ci în primul rând conștiința păcatului. E suficient să fii conștient că ceea ce ai făcut e păcat, să înțelegi că păcatul este ruperea legăturii cu Dumnezeu și să îți dorești să refaci această legătură. Apreciez onestitatea ta și să știi că nu ești singurul care nu regretă păcatul, datorită „beneficiilor” acestuia: plăcere, mândrie, etc.

Dar mai ai nevoie de un plus de onestitate, onestitate față de conștiința ta și față de viața ta. Adică, dincolo de plăcerea oferită de păcat, sunt și consecințe negative în viața ta sau a celor din jur? Nu există păcat fără pierdere, fără pierderi dincolo de pierderea legăturii vii cu Dumnezeu. Privind la aceste pierderi cu onestitate, poate că inima ta va simți o durere însoțită de dorința de vindecare. Nu de iertare juridică ai tu nevoie, Om drag, ci de vindecarea sufletului rănit de acest păcat și bolnav de nepăsare.

Mulțumește lui Dumnezeu pentru mila pe care ai simțit-o în întâmplarea pe care mi-o povestești, pentru că asta îți dovedește că inima ta este încă vie, este încă dornică de bine, de iubire. Pornește de la această sensibilitate pe care ai descoperit-o în tine și vorbește-I de acolo lui Dumnezeu.

Știi, Adrian, într-un fel, oamenii care își caută fericirea și realizările în păcate, seamănă cu sărmanii care caută în gunoaiele menajere. Iartă-mă, nu vreau să te rănesc, ci vreau să-ți dăruiesc acest cuvânt care cândva te va ajuta să înțelegi și să te schimbi. Vei reuși, cu mila lui Dumnezeu!

Cu rugăciune și binecuvântare,

Maica Siluana