Despre înfruntarea gândurilor...

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna, Maică!

Vă scriu aceste rânduri cu emoţie şi cu ruşine faţă de dumneavoastră şi de cei ce vor citi. Am trăit în patima desfrânării o perioadă semnificativă de timp, umblând doar după pofta trupului şi alimentând această patimă zilnic, prin pornografie şi prin „împrietenirea” cu fete cu scopul de a avea relaţii trupeşti. Practic, vedeam în orice fată o victimă şi un obiect de a-mi satisface plăcerea şi aprinderea trupului. Cu timpul, mă simţeam tot mai gol pe interior şi tot mai scârbit de mine, în paralel lucra şi latura mea spirituală, cădeam şi mă pocăiam, mă însinguram şi mă răneam doar pentru nişte plăceri de moment, încât am ajuns să simt dinainte acea stare care urma după ce cădeam din nou în păcat, adică mă condamnam din nou să sufăr. Mergeam la spovedanie, dar mă poticneam din nou în plăcere, păcatul a prins rădăcini adânci şi cel mai de plâns era că am ajuns să cad foarte uşor chiar pe nesimţite, o simţeam ca ceva obişnuit, urmăream momentul să cad din nou şi din nou. În interiorul meu simţeam că mă afund foarte mult, părinţii nu îmi cunoşteau „obiceiul”,mă ascundeam de ei. În acelaşi timp Dumnezeu era lângă mine, simţeam că, cu aceste experienţe am trecut prin momente chiar periculoase ce mi-ar fi putut schimba viaţa într-un mod nedorit. Neputincios şi cu inima frântă plângeam şi suspinam. În mintea mea se derulau scene, pornografii şi tot felul de spurcăciuni...

Anul trecut, în luna octombrie, am simţit nevoia să merg chiar înaintea începerii postului Crăciunului să mă spovedesc, era cu o zi înainte de ziua mea de naştere. M-am spovedit,cu acelaşi păcat al desfrânării mărturisit din nou, iar din acel moment cu ajutorul Lui Dumnezeu, m-am înfrânat, am revenit în postul Crăciunului şi m-am spovedit şi am primit şi Sfânta Împărtăşanie. Deşi mă abţin de la a cădea în păcat şi de a consuma lucruri care îmi aprind trupul, în mine mai „tresar” anumite instincte păcătoase, şi chiar dacă mai privesc după o fată şi privirea cu greu o stăpânesc, nu îmi este uşor perioada asta, dar un lucru care îmi este şi greu să îl mărturisesc, ţinând cont că doar eu şi duhovnicul meu l-au auzit este următorul: Deşi în timpul când săvârşeam păcatul şi după aceea gândurile mele erau de imagini ale desfrânării şi secvenţe derulate în mintea mea cu persoanele cu care cădeam în păcate, iar în Biserică când mergeam aveam inima înfrântă şi eram cuprins de o smerenie adevărată, mă vedeam pe mine cel mai păcătos şi mai osândit dintre toţi, încât îmi era şi jenă să ridic privirea sau să mă uit atent la icoane.

Acum, sunt luptat de nişte ecouri interioare, le pot numi şi cugete, poate nişte gânduri fugitive pe care le simt mai mult dictate de diavol, pornind de la firea mea păcătoasă, în care sunt implicați Însuşi Iisus Hristos şi Maica Domnului sau chiar sfinţii Săi. Cum să le pot respinge, când nu îmi dau pace? Numai să stau să cuget mult la asta mă tulbură şi deja creşte starea de vinovăţie. Ştiu că e ca un proces acesta al vindecării şi de aceea mă şi rog „Doamne, vindecă mintea mea!” şi să fiu cu nădejde. Într-o Duminică la Sfânta Liturghie eram aşa tulburat de lucrul ăsta, încât lăcrimam şi mă simţeam neputincios. Atunci în sinea mea spuneam aşa: Doamne, cum să fii Tu un desfrânat, când Tu eşti curăţenia întruchipată, sau Maica Ta, care Te-a născut fără de păcat şi e mai curată decât toate cerurile la un loc, eu sunt desfrânatul, Doamne!, mintea mea e necurată şi tot trupul meu, de asta Te şi privesc ca un necurat ce sunt, atunci am simţit o mângâiere şi o nădejde, iar lacrimile mi-au fost pe moment de folos pentru că am simţit că nimic nu pot fără Dumnezeu. Poate că ştiu ce am de făcut, poate că nu ştiu, merg la Biserică inclusiv la Sfântul Maslu, mă rog să fiu vindecat şi am în minte exemplul cu Maria Egipteanca. Și citisem că s-a chinuit 17 ani cu aceste gânduri, după ce s-a retras în pustie. Încerc să le evit aceste gânduri pe cât pot şi pe cât mă ajută Dumnezeu pentru a nu mă tulbura şi întrista de la ele. Şi observ că, pe cât nu le dau importanţă, se şi sting; eu trebuie sa le controlez şi să fiu atent. Şi mai e un lucru: acum, trăind diferit, sunt poate mai greu ispitit şi războit pentru că ştiu că nu renunţă uşor vrăjmaşul şi le răscoleşte în mine, dar cu Dumnezeu mă pornesc la luptă şi, deşi slab fiind, El mă face puternic.

Nu ştiu dacă ar trebui să zic sau să ţin pentru mine asta, dar într-o zi nu ştiu ce a fost în mintea mea să scriu numele persoanelor cu care am căzut în păcat pe o foaie de carneţel, le-am lăsat aşa o zi, două, apoi am zis ce ar fi să mă rog pentru ele? şi seara le pomeneam la rugăciune şi mă gândeam dacă Dumnezeu mie îmi descoperă şi mă îndreaptă din ceva ce e rău, ar fi bine să le lumineze şi pe acele persoane, pe care poate numai eu cu voia mea le-am tras spre păcate trupeşti, iar după câteva zile am simţit nevoia să dau foc acelei foi cu nume şi am aruncat cenuşa afară pe geam.

Orice sfat, sau învăţătură mi-aţi da, voi fi cu luare aminte şi mă voi folosi de ea şi o să cred că de la Dumnezeu e.

Vă mulţumesc de răbdare şi vă rog să mă iertaţi pentru cele scrise şi rog pe Dumnezeu să nu smintesc pe nimeni.

Doamne-ajută, cu bine!

Dumitru

Am citit și eu cu multă emoție rândurile tale și îți mulțumesc că ai biruit rușinea împărtășindu-ne despre lupta ta. Eu cred că mesajul tău va fi de folos multor suflete care se chinuie cu această cumplită boală a dependenței de plăcerea desfrâului.

Nu deznădăjdui, Copilul meu drag, de noile forme de ispită. Vrăjmașul cu adevărat este îngrozit la gândul de a te pierde. Tu însă ține-te strâns de Domnul, de Numele Lui și tot acest chin pe care îl simți în atacurile diavolești îți va fi ție, cum spun sfinții părinți, ca mucenicie. Spovedește-te des, împărtășește-te des, lipește-te de Numele Domnului și cere ajutorul sfinților.

De mare ajutor în acest gen de război, sunt Sfântul Ilie și Sfântul Ioan Evanghelistul. Curați și feciorelnici, cu iubirea aprinsă față de Dumnezeu, îi ajută pe cei neputincioși să se ridice și să îndrăznească să ceară și ei sfințenia.

Te îmbrățișez cu rugăciune și binecuvântare,

Maica Siluana