Tăcând în fața unei certitudini și nejudecând în niciun chip, putem schimba cursul evenimentelor...

Versiune tiparTrimite unui prieten

Preascumpă Măicuță!

Oricât de puternică ar fi întâlnirea noastră perpetuă în acel punct tainic, faptul că nu pot fi prezentă și fizic lângă sfinția voastră să vă slujesc în vreun chip, mă obligă oarecum să vă scriu, așa, pentru a vă tine „companie” în momentele în care vă deschideți e-mailul...

Aflarea veștii că sunteți bolnăvioară trupește mi-a provocat o singură reacție: aceea de a tăcea și să nu încerc să îmi explic absolut nimic... De patru ani lucrez la acest exercițiu, de a nu-mi lăsa mintea să mă s-mintească...căutând explicații la niște fapte concrete, firești și clare, mascând adevăruri cu fel și fel de fantezii fabricate pentru a face situația mai agreabilă și acceptabilă...

Tăcând în fața unei certitudini și nejudecând în niciun chip, putem schimba cursul evenimentelor... Asta e, poate, cea mai uimitoare experiență pe care am învățat-o - Slăvit să fie Dumnezeu, în vecii vecilor!!!

De real folos în acest experiment mi-au fost natura, animalele care mă înconjoară... și un copil bolnav psihic din acest sat în care m-am mutat și de unde n-am mai plecat de un an de zile. Aici, cu ajutorul acestor factori am învățat să transform și singurătatea în solitudine... aliniindu-mă cu natura și acceptând ceea ce este, fără să îmi mai doresc vreodată altceva... lăsând totul să vină către mine și acceptând fără cârteală ceea ce venea...

De la natură și de la animale am învățat să fiu, iar de la acel copil bolnav am învățat să accept să fac absolut tot ce aveam de făcut, chiar dacă acele lucrări erau în contradicție uneori cu „statutul” meu de femeie, sau mai mult, după gura lumii - de statutul meu de „doamnă” respectabilă de la oraș (cucoană, etc)... Menționez că acest copil mi-a captat atenția prin faptul că purta două găleți de apă de dimineața până seara, indiferent de starea vremii, într-o liniște, acceptare și seninătate de nedescris...

Așadar, am învățat să accept totul fără cârteală și acționând doar în cazuri de forță majoră, cum ar fi de exemplu cazul în care stau pe un scaun și se apropie un tractor către mine, să îmi mut scaunul cu un metru mai încolo, pentru a nu fi strivită degeaba de acel utilaj...

Am înțeles însemnătatea măștilor și rolurilor și am renunțat la ele. Acestea revin oarecum mecanic uneori, dar le observ îndată și îmi revin. Nu mai am de demonstrat nimănui nimic. Singurul Care mă cunoaște este Dumnezeu, iar El nu are nevoie de demonstrații de niciun fel din partea mea. El se minunează în mine doar atunci când mă înfățișez cu slăbiciunile mele... Astfel, cei care mai caută acea femeie „grozavă” care eram oarecând, pleacă profund dezamagiți... Unii se mai întorc, cu nădejdea că poate mi-a trecut, dar când se conving de contrariu, pleacă definitiv... Ceea ce sunt acum, nu le folosește la nimic... Ce să facă cu cineva care îi primește cu drag, îi privește cu recunoștință, îi lasă să vorbească ce vor și cât vor și îi molipsește cu o stare străină lor, de care se sperie și fug din preajma mea mâncând pământul... Slăvit să fie Domnul, că și această stare de pace se ia! Pentru că la fel de molipsitoare e și frica, de exemplu!

Alții, păstrează distanța și mă contactează doar telefonic sau prin e-mail, ne-știind că pentru Dumnezeu nu există distanță sau barieră...

Nu vă puteți imagina cât de recunoscătoare Îi sunt Domnului că vestea bolii trupești a sfinției voastre a venit acum și nu mai repede! Acum pot gestiona altfel viața și tot ce se întâmplă în ea... Cu puțin timp în urmă, această veste m-ar fi devastat... Câtă deșertăciune! Câtă deșertăciune!

Acum știu că o boală e doar o boală. Se instalează în noi, pentru că suntem oameni și trupul este supus stricăciunii... Iată omul!!! Noi, în astfel de cazuri, nu avem altceva de făcut, decât să urmărim voia lui Dumnezeu, să Îl lăsăm să își ducă planul cu acel om și prin intențiile noastre pentru bunăstarea aceluia să îi transmitem Viața... să facem un fel de transfuzie de putere pentru a accepta ceea ce este... Luptându-ne cu o boală, vom pierde, cu siguranță, pentru că, în același timp luptăm și cu Cel care cunoaște, vindecă toate bolile și rănile noastre...

Acceptând ceea ce este, vom acționa doar prin ceea ce este nevoie să facem în ceea ce privește circumstanțele - o doctorie, o cură, exerciții sau orice altceva... Restul ține de Dumnezeu... iar ceea ce pentru cei neștiutori e o pierdere, pentru noi e un imens câștig...

Simt și cred cu tărie că în acel loc tainic, acel punct de întâlnire, suntem cu toții împreună pe veșnicie, atât cât avem trup, cât și atunci când vom fi fără acest trup văzut...

Mă opresc acum... Vă voi mai scrie în momentul în care voi simți nevoia de a sta la „taclale” cu sfinția voastră și prin cuvânt...

Vă mulțumesc pentru minunea de a fi și SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL PENTRU MINUNEA DE A VĂ CUNOAȘTE!

Nu aștept răspuns scris, pentru a nu vă istovi în niciun chip. Suntem împreună. Asta e tot ce contează.

Vă îmbrățișez și vă sărut mânuțele, IUBINDU-VĂ VEȘNIC! - Kati

Mulțumesc mult pentru cuvintele tale, pentru duhul lor, pentru prezența ta atât de vie în ele.

Mulțumesc pentru că ai pus în cuvinte o mare parte din ce este acum viața mea. Viața mea fără viața Maicii Siluana, fara rolurile ei, fara activitatile ei. Sunt tot eu, sunt maica Siluana, dar ca și când m-aș fi mutat din casa mea și locuiesc în „altă parte”. Aici, unde locuiesc acum, totul e simplu, redus la dimensiunea vitală a vieții. La acea dimensiune bio-fiziologică de care doar mă foloseam fără prea multă atenție până acum. Acum, ea, aceasta „cea mai de jos” parte a ființei mele, a devenit locul de întâlnire cotidiană, clipă de clipă, cu Cel Ce S-a coborât în cele mai de jos ale pământului”! Aici a venit, aici vine, aici mă caută, aici mă găsește... Aici mă părăsește și aici mă cheamă să-L aștept fără a mă teme de greutatea lipsei Lui simțite. Din când în când, când vorbesc cu cineva, când mai răspund la un mesaj, mă duc, intru din nou în fosta casă unde totul e la locul lui și totul îmi e atât de familiar încât găsesc ce-mi trebuie și pe întuneric. Dar nu mai pot locui acolo.

Da, acum locuiesc în trupul meu, chinuit cumva de boală, sau mai mult de dietă, dar e un trup cuibărit în „mâinile Domnului”. Aici nu e nici bine, nici rău, ci altfel, cu totul altfel. E multă simțire, e un ocean de senzații fără nume. Și eu sunt, de multe ori, ca un copil care nu știe „ce e asta” și ce se poate face cu ea... Dar totul e, repet, loc de întâlnire cu Domnul. Un loc în care trebuia să ajung. Un loc în care El m-a chemat. Boala asta, cu nume atât de spăimos, e un dar, un loc de întâlnire cu Dumnezeu, dar și cu semenii. E și ea un loc în care mă întâlnesc mai profund cu omul vulnerabil, care suntem cu toții și fiecare.

Mulțumesc mult, Kati, pentru ocazia de a pune cât de cât nume situației în care sunt. Voi pune pe site mesajul tău și răspusnul meu pentru că simt o presiune din partea celor care așteaptă vești despre mine. Nu știam ce să spun, cum să spun.

Cu dragoste și recunoștință pentru dragoste și rugăciune,
Maica Siluana