Suntem orbi, surzi și împietriți

Versiune tiparTrimite unui prieten

Citind ce ați scris despre durere într-o postare, despre durere și sensul ei adevărat și nu interpretările pe care le dă creierul, mi-au venit următoarele gânduri:

1. Noi cu toții suntem orbi, dar nu ne dăm seama. Adică pâcla asta de sentimente, idei, memorii, mai mare sau mai mică, este de fapt un întuneric care ne face să nu vedem realitatea așa cum este ea, dar să ne dea impresia că o vedem.

2. Limbajul acela, cu Dumnezeu care răsplătește pe cei care se ostenesc,mă rog, termeni din ăștia negustorești, sau cu pedeapsa robului, sau termeni medicali, cu Dumnezeu vindecătorul, sunt, deși adevărate, un fel de pogorăminte tocmai pentru rațiunea noastră căzută. Adică Dumnezeu, într-un fel, vorbește cu limbajul orbilor , al minții noastre umplute de patimă. Adică sunt cei care au patima iubirii de arginți, și le vorbește în termeni negustorești, celor care au patima fricii, cu frică și mai mare, cu patima slavei, cu promisiunea slavei, etc. Poate că exagerez, dar înțelegeți ce vreau să spun. Adică Dumnezeu încearcă pe toate căile, chiar și pe limba lui căzută, să-l aducă pe calea cea bună. Așa înțeleg mai bine de ce le vorbește în parabole celor mulți. E limba pe care ei o pricep, asocierea pe care ei o fac și Dumnezeu se pleacă asupra ei și de acolo încearcă să-i ridice. El, de fapt, vrea să-ți separe mintea, inima adevărată de lucrurile simțurilor și nu e nimic mai bun decât durerea să distrugă - rațiunea, imaginația, memoria, senzorialul.

3. Să primești durerea, pentru că, de fapt, nimeni nu-ți face nimic, este să primești chemarea lui Dumnezeu. Pentru că, dacă am fi cu adevărat conștienți de ce se întâmplă aici pe pământ - adică despărțirea noastră de Dumnezeu în toată hidoșenia ei, să vedem căderea așa cum e, adică să vedem Adevărul, moartea și dracii prezenți în noi, n-ar mai fi nevoie de nicio boală, nicio jignire a nimănui, cum să zic, n-ar mai nevoie ca Dumnezeu să îngăduie alte lucruri materiale, ele ar păli prin comparație. Ca și cum ai înțepa pe cineva care arde în flăcări. Revin la punctul 1. Suntem orbi, surzi, împietriți.

1. Da, suntem orbi, surzi, împietriți. Dar una dintre cele mai mari minuni pe care le trăiește omul este conștientizarea acestei realități. Dacă vedem asta, dacă simțim asta, o facem numai și numai cu ajutorul harului, cu ajutorul luminii necreate care ne caută, ne păzește, ne crește, ne cheamă.

2. Da, limbajul cu care vorbește Dumnezeu omului este un mare pogorământ. Așa cum toată lucrarea lui Dumnezeu, de la creație până la îndumnezeirea omului este un mare pogorământ. Revenind la limbaj, Dumnezeu coboară la mintea noastră nu doar ca să putem înțelege ceea ce ne spune, ci și ca să-L primim în viața noastră, în realitatea noastră, care este o expresie denaturată, căzută, murdară a vieții ca dar dumnezeiesc. Tot ce trăim noi, oricât ar fi de căzut și mizerabil, are în adânc un rest nealterat, un sâmbure de lumină care tânjește după viața așa cum e oferită și făgăduită de Dumnezeu. Folosind limba noastră căzută, Dumnezeu pătrunde în viața noastră căzută cu Harul Lui, pentru a ne motiva și ajuta să-L dorim, să-L primim, adică să fim, în felul acesta. El nu vrea să ne separe mintea, inima adevărată de simțuri, rațiune, imaginație, memorie..., ci s-o curețe, s-o lumineze, s-o sfințească pentru a folosi puterile vieții: rațiune, imaginație, senzație, după rânduiala dumnezeiască.

3. Da, Om drag, a primi durerea, așa cum spui, înseamnă să primești chemarea lui Dumnezeu. Durerea noastră e cauzată în primul rând de împotrivirea noastră la voia lui Dumnezeu: ne împotrivim, ne doare și ne revoltăm împotriva durerii și împotriva lui Dumnezeu. Când primim durerea, este important să înțelegem că ea este efectul împotrivirii noastre și trăind-o fără revoltă, anulăm împotrivirea. De exemplu: sunt bolnavă de cancer. Boala este efectul îndepărtării mele, a omului, de Dumnezeu, de voia Lui și de stilul de viață rânduit de El. Când mă împotrivesc ei, boala devine chin, iad. Când o primesc și îi ascult glasul, învățătura, mă întâlnesc cu Dumnezeu, care e prezent în boala mea, care face din ea un dar. Un dar nu în sensul că mi-a dăruit boala, ci un dar în sensul că face din boala pe care eu mi-am procurat-o, un dar al prezenței Lui pe care nu am fost capabilă s-o percep în afara bolii.

Da, Om drag, dacă am fi conștienți de tragedia stării noastre căzute și ne-am lipi de mila lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de nicio boală și de nicio altfel de suferință.

Mulțumesc mult pentru cuvintele tale și Îl rog pe Bunul Dumnezeu să te mângâie cu Harul Său.

Cu rugăciune și binecuvântare,

Maica Siluana