Cum să mă cunosc?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna, măicuță!

Am o problemă foarte mare și nu știu cum să o rezolv... Nu știu cine sunt și ce vreau cu adevărat. Nu știu unde să mă duc și cu ce să încep... Tot ce aud e să mă schimb și să mă prefac că îmi pasă de cineva doar ca să fiu acceptată. Și nu pot, defapt nu vreau!

Oamenii sunt pentru ei și doar atât și, dacă comentezi, țipă și fac crize de nervi dacă îndrăznești să-i contrazici. Ei bine, e greu pentru că m-am săturat să accept, m-am săturat să tot spun că mă duare și că nu mai pot și tot ce primesc sunt reproșuri: dacă ai fi mai bună, dacă ai accepta, dacă ai tăcea, etc și când le urmez sfaturile, tot nu-i bine. Tot e câte ceva de spus: Ești ciudată!, De ce nu ai iubit până la vârsta asta?, De ce nu te machezi?, De ce nu ieși seara?, etc.

Înafară de părintele meu duhovnic, nu prea înțelege nimeni... Decât câteva fete, care vin și ele la biserică. Toată lumea vrea să mă schimb și eu am uitat cine sunt și ce vreau... Când eram mică, era un foc aprins în mine care îmi spunea să merg la mănăstire. Acum, din fata care râdea tot timpul și asculta fiecare problemă a tuturor, sunt fata care nu știe încotro să o ia...

M-am gândit să încep un seminar, dar nu știu sigur ce e... Vreau un loc fără stres, un loc în care să întâlnesc oameni diferiți...

Vă mulțumesc pentru că v-ați pierdut timpul citind acest mesaj,

Mădălina

Întrebările pe care ți le pui, Cine sunt eu? și Cum să mă cunosc?, sunt semnele unei frumoase maturizări duhovnicești. De fapt, ale unui început de maturizare. Omul sufletesc nu-și pune aproape niciodată asemenea întrebări și nu își risipește energia căutând un răspuns. Aceștia sunt oamenii care nu-și trăiesc viața în mod personal și responsabil, ci care se lasă trăiți de viață după tipare de gândire, simțire și comportament implantate de „lumea aceasta” în creierul lor. Mă minunez de oamenii care sunt îngroziți de implantarea unor cipuri în trupul lor și nu realizează cât de robiți suntem de „cipuri” moștenite sau dobândite pentru a supraviețui în această lume, pentru a fi „în rând cu lumea”. Din păcate, cu toții venim pe lume în aceste condiții și fiecare primim un complex de „programe” care ne dictează ce să simțim, ce să gândim, ce să facem. Această tragedie se datorează căderii protopărinților noștri, Adam și Eva, pe care, din păcate, mulți o consideră o poveste, o legendă. Dar ea a fost o realitate și consecințele ei sunt realitatea cu care ne confruntăm și noi clipă de clipă. Realitatea ne-a fost revelată și ne este descoperită numai de Mântuitorul, Care este Calea, Adevărul și Viața, în Duhul Sfânt, dăruit nouă în Sfânta Sa Biserică. Revelația ne descoperă că omul este singura ființă din creație care nu are în sine știința de a deveni ceea ce e chemat să fie. În alte cuvinte, nu are „instrucțiuni de folosire a vieții”. O plantă „știe să fie ceea ce este, un animal știe să fie ceea ce este”, fără a avea nevoie să învețe. „Instrucțiunile de folosire a vieții”, dăruite omului prin creație, erau cuprinse în „Suflarea de viață a lui Dumnezeu”. Deci, omul nu este om cu adevărat, decât având în ființa sa creată energiile necreate ale lui Dumnezeu, harul. Prin cădere, omul s-a rupt de această legătură vie cu Dumnezeu, murind în acest fel duhovnicește, adică sufletul său nu mai era penetrat de harul Duhului Sfânt, rămânând suflet asemănător cu cel al animalelor. Este și ceea ce înțelegem astăzi prin suflet, psiche. Dumnezeu însă i-a dăruit omului șansa de a se întoarce la El prin pocăință. Și, deoarece omul a refuzat în rai să se pocăiască, alegând să se scuze și să acuze pe celălalt, Dumnezeu i-a dat un timp pentru a cunoaște nefericirea vieții fără El și a dori Viața cea adevărată. Acesta este timpul nostru, timpul istoric și această viață este viața noastră, adică viața ca supraviețuire, într-un interval mai mic sau mai mare de timp necesar pentru a ne dumiri de rătăcire și a-L căuta pe El. Omul însă nu avea cum să trăiască această viață de după cădere pentru că nu era înzestrat cu „știința” animalelor, adică cu complexul minunat de instincte care îl învață cum să trăiască. Pentru a-l ajuta în această nouă stare, Dumnezeu îi creează omului haina de piele care presupune modificări psihosomatice necesare dobândirii științei de a folosi viața fără Dumnezeu. Dacă înainte de cădere, omul învăța să trăiască de la Dumnezeu în inima sa, în adâncul minții sale, acum, prin hainele de piele dobândește posibilitatea de a învăța de la ceilalți oameni și de a ține minte cele învățate pentru a supraviețui. În plus, omul avea deja învățătura îngerului căzut, care sugerase să nu asculte porunca lui Dumnezeu. Astfel, omul căzut știe să trăiască condus de experiența sa și a înaintașilor săi, amestecată cu sugestiile îngerilor căzuți, care doresc să-l țină departe de Dumnezeu. Știința învățată se acumulează în memoria personală și în tradițiile comunităților umane. Memoria noastră conține și experiențe ale înaintașilor noștri „arhivate” în ADN-ul nostru. Aceste conținuturi ale memoriei ne determină comportamentul prin ceea ce știința numește astăzi impulsuri, prin porniri, prin deprinderi care de multe ori intră în contradicție cu dorințele noastre și chiar le anihilează.

Uf, uf, uf, am făcut această lungă paranteză ca să pot să-ți spun că tu te afli într-un moment în care nu mai vrei să trăiești după „instrucțiunile de folosire” moștenite și învățate de la lumea aceasta. De fapt, deja nu mai trăiești doar conform cu ele. Faptul că mergi la biserică și probabil ești vie în Biserică este deja o altă viață. A! Puteam să-ți spun că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, a luat firea noastră în El, a îndumnezeit-o reconectându-ne astfel la energia necreată a lui Dumnezeu, la Harul sfințitor, prin dăruirea Duhului Sfânt, Care „ne învață toate”, iarăși din lăuntrul nostru.

Așadar, tu te zbați între două maniere de a trăi viața: cea a supraviețuirii și cea a vieții în Hristos, în Duhul Sfânt. După cum simți pe pielea ta, această etapă este o adevărată răstignire pentru om, pentru că nu se poate bucura de bunătățile veșnice deja prezente în viața pământească: bunătate, dragoste, răbdare, frumos, armonie, etc., fără să moară realităților „lumii acesteia”: rivalitate, concurență, invidie, lăcomie, alergarea după plăcere, fuga de durere, etc. Războiul e greu dar, când ne lipim cu totul de Cel Care a biruit lumea aceasta, adică toate relele acestei lumi, totul devine simplu și ușor. Și războiul e dur, Mădălina mea, nu pentru că cei din jur sunt așa cum îi vezi, ci pentru că în tine încă mai este tot ceea ce respingi în afară. Soluția: să nu mai respingi nimic, să accepți totul și să le dai toate lui Dumnezeu ca să le vindece și să le sfințească. Cere-I să te învețe să iubești cu iubirea Lui, să rabzi cu răbdarea Lui și așa vei intra în Bucuria Lui pe care nu o va lua nimeni de la tine. Și așa vei începe să te cunoști, nu așa cum te-a „formatat” lumea aceasta, ci așa cum te zidești tu însuți în Hristos cu Harul Lui.

Tu, Mădălina, nu ești gata, ca și mine, așa încât ești cea care vei deveni. Dar de tine, cea care ești acum, depinde cealaltă. De tine, de alegerile din fiecare clipă: între a fi cu Dumnezeu, în El, în voia Lui sau fără El. Rugăciunea te va învăța mai multe dacă vei învăța să nu te dezlipești de ea. Spovedește-te și împărtășește-te des, lucrează poruncile după putere, ascultă de duhovnic și ține-te strâns de: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă !

Cu drag și rugăciune,

Maica Siluana