Vi-l dau spre bucurie şi binecuvântare pe fiul nostru de 24 de ani – Sebastian

Versiune tiparTrimite unui prieten

Vi-l dau spre bucurie şi binecuvântare pe fiul nostru de 24 de ani – Sebastian, ca sfântul care a îndurat martiriul de două ori. Autist sever, nonverbal, cu perioade acum intermitente, dar au fost şi ani în şir fără pauză, de crize paroxice şi suferinţe atroce. Vi-l dau („Vezi aici pe braţul meu/ Ţi-l aduc pe Dumnezeu”) spre binecuvântare şi bucurie, căci ştiu că e cuprins de multă vreme în rugăciunea Cuvioşiei voastre. Sebastian care „nu înţelege ce i se vorbeşte” şi „nu îl mai interesează nimic” petrece cam 75% din starea de veghe în faţa icoanelor „vorbind” cu Dumnezeu. Noaptea, pe întuneric, treaz, se întoarce de-a curmezişul patului cu ochii spre icoana cu Punerea în mormânt. Şi din când în când îl auzim - atât de rar! - râzând. Şi dăm slavă Mângâietorului că Sebastian ne ţine treji cu chicote şi nu cu urlete. Se duce pe întuneric în bucătărie şi se clatină de pe un picior pe celălalt în faţa icoanei Maicii Domnului „dând din aripioare” (mâini) - stimming, calmare prin ticuri. În casă avem şi cărţi cu benzi desenate, frumos colorate, imagini şi multe reviste care l-au interesat când era mic. Nu le acordă atenţie. Vine în sufragerie şi el, care nu poate susţine contactul vizual decât în scurte străfulgerări, îl priveşte pe Doamne ore în şir, se ridică şi vine în faţa icoanelor cu faţa înălţată spre ele. Ieri, când l-am scos la aer, s-a întors din uşă şi s-a mai uitat încă o dată la icoana Sfintei Treimi. Binecuvântaţi fie cei ce le-au pictat, sau făcut. Binecuvântaţi fie cei ce ni le-au dăruit, Slăvit fie Numele Domnului!
M-am gândit, măicuţă dragă, cum pot să vă mulţumesc pentru răspunsul pe care mi l-aţi dat şi mi-au venit în minte ochii lui Sebastian privind spre Slava Nemărginită a lui Dumnezeu.
Sunt şi eu unul dintre mulţii „seminarişti” necunoscuţi Cuvioşiei voastre, care Îl roagă pe Dumnezeu să îl înveţe iertarea. M-aţi învăţat cum să mă rog, cum să tac şi să ascult răspunsul, cum să binecuvântez, cum să-L rog pe Iisus să mă înveţe cum să iubesc, cum să-L aduc pe Domnul în viaţa mea. S-au întâmplat şi multe micro-minuni în viaţa mea.
Mie mi s-a arătat Domnul, ca „Iisus boierul” cel al lui Nicolae Steinhardt, dăruindu-mi o bucurie copleşitoare, de neînchipuit, pe care nu am mai aşteptat-o, sau cerut-o în viaţa această. Deschizând prin Sebastian, spre el şi spre mine o inimă care ne-a uitat 22 de ani. Prietenul atât de drag care ne-a uitat. Când am auzit cuvântul „Frate” de la prietenul care ne-a uitat complet multă vreme, am simţit dorul arzător să dau oricui îmi iese în cale o bucăţică din Bucuria ce ne-a trimis-o Tatăl, făcându-ne conductorii prin care circulă în lume, printre oameni, Dragostea Lui. Prietenul drag din liceu, fratele meu, naşul nostru, deşi nu crede (încă) a devenit cu adevărat părintele meu spiritual, conducându-mă spre Domnul cu un singur cuvânt. M-a ridicat la Cer. Pentru scurtă vreme am respirat toată dulceaţa descrisă de Gura de Aur a Hrisostomului când îi scria diaconiței Olimpiada despre negrăita frumuseţe a prieteniei dintre oameni, care vine de dincolo de noi. Dar „muzica”, zgomotele acestei lumi au fost mai puternice pentru el şi am re-trăit din nou, la fel ca în tinereţe şi tulburarea Sfântului Apostol Pavel. „N-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, fratele meu[...] Iar noi fraţilor, rămânând orfani de voi pentru o vreme, cu chipul, nu cu inima, ne-am sârguit mai mult să vedem cu mult dar faţa voastră; eu, Pavel, am voit să vin la voi şi o dată şi de două ori, dar ne-a împiedicat Satana”.
Lucrând iertarea, am învăţat să-l aduc în faţa Domnului în rugăciune tainică, să-l binecuvântez, să-i mulţumesc, să-i deschid uşile Raiului cu tot ce reuşesc să fac bine altora, să schimb în mine, cu bucuria, mângâierea şi sprijinul pe care din când în când îl pot aduce altora mai necăjiţi ca mine şi pe care le trec toate în contul lui. Am credinţa nebună că, prin rugăciune, binecuvântare şi lucrarea poruncilor cât voi putea, îl voi împinge în Rai. Tristeţea, dorul meu, lacrimile mele, dragostea fraternă i le încredinţez lui Dumnezeu, Care de atunci m-a învăţat să văd ca frate pe orice om întâlnit şi să încerc să-l adăpostesc la mine în inimă. Iar oamenii necăjiţi, încercaţi şi tulburaţi au început să mă găsească, să caute mângâiere, o ureche care să-i asculte, un cuvânt (cele învăţate de la Cuvioşia voastră). Şi L-am auzit pe Domnul vorbindu-mi: „Te-am învăţat cum să fii prieten, pentru cei pe care-i trimit acum la tine, pentru cei care au cu adevărat nevoie de un prieten, pentru cei care plâng că «nu au om». Dacă alţii ţi-au stins lumina ca să nu-l mai vadă pe fiul tău Sebastian, sau pe tine, din întuneric vei vedea mai bine pe cei care sunt singuri şi au nevoie de mângâiere".
Puţin înainte de ce v-am povestit, o depresie răvăşitoare cu care încă mă mai lupt... Acum îmi dau seama cu stupoare... cu bărbăţie (nu-mi fie a mă laudă), în ciuda faptului că am plâns greutatea mea în lacrimi, m-a sfărâmat în bucăţi. Slavă Celui de Sus! Căci nu am pierdut nicio bucăţică şi L-am chemat să mă adune la loc - bine de data asta. Aşa cum vrea El şi nu cum aş vrea eu. A fost şi este şansa vieţii mele. Locul naşterii mele la Viaţă în sânge, lacrimi şi dureri. Deşi durează de aproape trei ani şi nu a trecut, căci încă mai am lecţii de învăţat, am primit în schimb de curând şi bucuria Prezenţei. L-am auzit pe Gheronda Paisie (la care am multă evlavie) cântând în Cer cu îngerii şi am desfăcut palma ca să-mi ia mâna într-a lui şi să îmi pună braţul pe umeri cum făcea cu cei care-i căutau sfatul. Am simţit de curând cum Iisus pune umărul lângă al meu şi îmi ușurează povara Crucii şi îmi spune blând „Sunt aici, cu tine”. L-am văzut pe Sebastian cu perioade de ameliorări semnificative în care a putut să îşi mărească timpul de stat în biserică de la câteva minute la o Liturghie întreagă, l-am văzut liniştindu-se în biserică, zâmbind, înseninându-se, cu grimasele şterse de pe faţă, cu ochii sclipind. Şi am înlocuit rugăciunile de cerere, cu cele de binecuvântare, mulţumire şi slavă.

Cu recunoştinţă şi dragoste întru Hristos,
Teodor/Doruțu - doar un copil

Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!
Mulțumesc pentru Sebastian!
Mulțumesc pentru durerile pe care mi le-ai împărtășit!
Mulțumesc pentru că ai ales să te naști din lacrimile și sângele durerilor tale!
Mulțumesc pentru că exiști!
Mulțumesc și te rog: spune nu depresiei cu fiecare fir de răsuflare. Să fie un NU blând, cu înțelegere pentru sufletul tău obosit de durere, dar și hotărât să ceri de la Domnul ca bucuria Lui cea sfântă să te mângâie atât în taina inimii, cât și prin cele din jurul tău.
Iar când te afunzi în durere, adun-o cu cât mai mult drag poți și fă din ea vasul milostivirii Domnului.
Sebastian contemplă Acolo și mila și frumusețea Domnului. Ce simte și trăiește el fără a putea pune în cuvinte și gesturi, trece în viața voastră și în lume ca o mângâiere pe care mintea noastră nu o poate pricepe, dar o poate trăi și contempla.
Vă îmbrățișez cu lacrimi și rugăciune, pe tine, pe soția ta (delicat prezentă pentru mine) și pe Sebastian. Îmbrățișându-vă pe voi, Îl îmbrățișez pe Domnul, Care vă ține atât de strâns în Brațele Sale părintești încât nu vă pot despărți.

Maica Siluana