Scrisoare către Maica Rafaela

Versiune tiparTrimite unui prieten

„Dragă Maică, Am trăit multe stări în relaţia noastră - am ştiu că tot ce faci, faci spre binele meu, dar au fost momente în care mă gândeam că eşti prea dură, sau prea rece.

Am avut parte, însă, de cele mai frumoase lecţii şi momente, am învăţat cât de mult poate cântări o îmbrăţişare, cât de mult mă poate bucura orice lucru mic, cât de minunat e Dumnezeu şi cât de minunată sunt eu stând doar cu mine şi cu El, departe de tot ce era bucurie pentru mine până atunci.
Alături de Maica Siluana, m-ai învăţat să mă iubesc aşa cum sunt, să am răbdare cu mine şi să îi accept pe părinţii mei aşa cum sunt şi aşa cum au putut şi ei să fie.
Când am aflat că eşti bolnavă, am simţit pentru prima dată o mare durere pentru cineva drag şi nu îmi amintesc să mai fi trăit asta altă dată, nici nu ştiam cum să trăiesc aşa durere, doar am dat Slavă Domnului că sunt vie şi nu aşa insensibilă cum bănuiam văzându-i pe ceilalţi cât de uşor sufereau pentru alţii. Am înţeles că sufăr doar pentru cei foarte apropiaţi sufletului meu, că pot suferi pentru tine mai mult decât mă doare acum pentru tata, care şi el e în spital cu o boală de plămâni, şi că teoria conform căreia aşa e voia lui Dumnezeu nu m-a ajutat instant, că durerea vine indiferent de puterea credinţei.
Atunci m-am întrebat dacă să îţi mai scriu sau nu, nu ştiam cât de gravă e situaţia şi dacă mai citeşti mailuri, aşa că am zis să mai aştept, să aştept până în ianuarie când mă aşteptam eu să te simţi mai bine şi să reîncepi să răspunzi la mailuri; am îmbrăţişat un copac gândindu-mă la tine şi ţi-am trimis acea poză; iar undeva în adâncul sufletului meu, mă simţeam vinovată că nu am lucrat la timp.
Îmi amintesc cu bucurie de multe momente trăite împreună, dar cel mai mult îmi amintesc de tabăra din 2014 - a fost şi un an trăit frumos şi cumva mult mai asumat, când mi-ai spus că te bucuri pentru mine, pentru starea pe care o aveam atunci şi că mă vezi mai bine decât în trecut, asta mi-a dat putere să lucrez şi să merg mai departe.
Şi îmi amintesc şi tabăra de anul acesta, când mi-ai dat o temă pe care am înţeles-o, dar nu ştiam să o fac - să nu mă mai văd cu B sau să mă văd cu el, dar să nu îl mai întreb cum se simte, ce mai face, de fapt să nu mai am atitudinea de salvator şi discuţiile ca la „psiholog”, iar atunci au mai rămas prea puţine de petrecut împreună, dar a rămas mult din ataşamentul meu faţă de el, alături de sinceritatea lui de a-mi spune că nu simte că e cazul să avem o relaţie de cuplu. Şi mi-a fost greu, dar am reuşit o vreme, ne-am văzut mai rar, până într-o zi în care mi-a spus că el nu mai merge la biserică şi că a reluat o parte din vechile obiceiuri şi m-a durut mult să îl văd aşa, dărâmat... Mi s-a părut inuman şi necreștinește să nu îi fiu alături, aşa că m-am văzut mai des cu el sau cel puţin vorbeam mai des, până când mi-am dat seama că e o situaţie care mă doare şi îmi face rău şi, mai mult, mi-am amintit ce mi-ai zis: să am grijă să nu ajung în situaţia să împlinesc o vorbă: „Ce aveţi împreună? Nimic, doar un copil.”
Acasă am lipit poza cu tine şi ultimul tău mesaj pe frigider, cu doi magneţi, să te văd des şi de curând m-am trezit cumva că nu respect această ultimă temă, că nu ştiam şi nu puteam altfel - omul acesta are în el tot ce am văzut eu acasă, o combinaţie perfectă între tata, mama şi sora-mea (e imago-ul perfect) - şi te-am rugat să Îl rogi tu pe Dumnezeu, că eşti mai aproape de El, să mă înveţe cum să fac, să mă ajute să nu îl mai caut sau pur şi simplu să rezist tentaţiei de a-l suna, să văd (pentru că aşa mi se pare firesc într-o prietenie, în orice fel de relaţie) dacă mai sună şi el - şi îmi dau seama acum că mi-ai răspuns, că suntem, aşa cum ne-ai spus, în legătură şi acum, poate chiar mai mult decât înainte, şi că au trecut 5 zile fără să vorbim (azi, după multe momente în care am vrut să sun, i-am trimis un mail până la urmă).
Îţi mulţumesc, măicuţă dragă, pentru dragoste, bunătate, apropiere, pentru toate lecţiile, pentru că mi-ai fost alături în cele mai intime şi ascunse gânduri. Mulţumesc pentru răbdare şi te rog să mă ierţi, să mă ierţi că nu am lucrat conştiincioasă, că am lenevit de multe ori, te rog să mă ierţi dacă te-am supărat şi am fost neascultătoare şi nădăjduiesc să ne întâlnim într-o bună zi, iar până atunci, să ne mai întâlnim în rugăciune.

Rămân în minte cu duminica de 6 septembrie, când am venit de la Durau la Iaşi, să nu termin vacanţa prea devreme, când m-am bucurat mult de prânzul cu voi toate la mănăstire şi te-am îmbrăţişat ultima dată.
Când am aflat că te pregăteşti să pleci de lângă noi am simţit o altfel de mare durere şi nu puteam să o trăiesc deplin, eram la un eveniment de la serviciu, aşa că am zis şi altora, cumva să mai împart durerea cu ei şi să fim mai mulţi cei care ne rugăm sau ca să fug... apoi mi-am văzut de ce aveam de făcut. Când am aflat că ai plecat am înţeles doar atât, că a plecat de lângă mine omul care ştia cel mai mult şi cele mai dureroase aspecte ale vieţii mele, că a plecat o prietenă atât de bună şi că eu nu am preţuit deplin toate acestea la momentul potrivit, că au trecut 5 ani de când am început să vin la Iaşi şi nu am trecut nici acum prin toate etapele Seminarului. Am adormit târziu în noaptea aceea şi aveam doar gândul la tine şi la cum pot ajunge mai repede şi mai uşor în Iaşi.
Pe drum, o prietenă mi-a spus că e ziua internaţională a îmbrăţişărilor şi să am grijă poate găsesc în tren pe cineva să îmbrăţişez, iar eu am zis că voi ajunge în Iaşi şi te voi îmbrăţişa pe tine, doar că am avut o surpriză dureroasă, nu am aveam cum să te îmbrăţişez, capacul sicriului era deja închis, aproape că l-aş fi îmbrăţişat cu totul şi cred că am şi făcut asta înainte să revin în Bucureşti... A urmat o serie de îmbrăţişări cu talpalarii şi cu toţi cei pe care i-am cunoscut în tabere, era o stare mixtă, de bucurie a revederii şi de durere a plecării tale, a motivului pentru care ne vedeam... De obicei, tu ne adunai să lucrăm în tabere, să ne bucurăm la plecare când eram aşa frumoşi şi luminoşi, acum tot tu ne-ai adunat, dar altfel şi ne-ai lăsat aceste lecţii, ale îmbrăţişărilor între noi, a lui Dumnezeu din mine, cu Dumnezeu din celălalt, şi aşa am simţit că te-am îmbrăţişat şi pe tine cumva... Probabil dacă sicriul ar fi fost deschis, noi nu ne mai îmbrăţişam între noi.

Am plâns tot timpul cât am scris această scrisoare, mai ales că durerea s-a activat mai devreme, când am trimis un email sorei Crina, când mailul tot îmi dădea la „related contacts” adresa ta şi mi-am dat seama iar că fizic nu ne vom mai întâlni. E clar că încă mă doare rana plecării tale, chiar dacă am nădejdea bucuriei veşnice şi că acesta a fost momentul potrivit al întâlnirii tale cu Dumnezeu.

Te îmbrăţişez cu drag şi cu nădejdea reîntâlnirii întru veşnicie,
Raluca Ioana”